Experimentul Stanford Prison a dus la descoperirea unor informații importante în domeniul psihologiei umane.
Scopul a fost acela de a investiga ușurința cu care oamenii se conformează rolului de gardian și de prizonier într-un exercițiu, bazat pe jocul de rol, care simula viața din penitenciar.
Psihologul american Philip Zimbardo a fost inițiatorul acestui experiment, în anul 1971. El a fost interesat să afle dacă brutalitatea raportată în rândul gardienilor din închisorile americane s-a datorat personalității sadice a acestora sau dacă a avut mai mult de a face cu mediul în care se aflau (închisoarea).
De exemplu, prizonierii și gardienii pot avea personalități care fac conflictul inevitabil (vorbim despre deținuții lipsiți de respect față de lege și ordine sau despre gardieni dominanți și agresivi). În mod alternativ, deținuții și paznicii se pot comporta într-o manieră ostilă din cauza structurii rigide a puterii din mediul penitenciarelor.
Dacă atât gardienii cât și deținuții s-ar comporta într-o manieră non-agresivă, atunci s-ar susține ipoteza disproporționării. În cazul în care comportamentul lor este similar celui prezent în închisori, atunci acest lucru ar explica situația.
Procedura:
Pentru a putea studia rolurile pe care oamenii le joacă în situațiile din închisoare, Zimbardo a transformat subsolul Departamentului de Psihologie de la Universitatea Stanford într-o închisoare falsă.
El a solicitat voluntari pentru experimentul său. Astfel, peste 70 de persoane au răspuns anunțului și au fost primiți la interviu. Aici le-au fost administrate teste de personalitate pentru ca acele persoane cu probleme psihologice, dizabilități medicale sau cu istoric de infracțiune și abuz de droguri, să fie eliminate.
În final din cele 70 de persoane participante la interviul de evaluare au fost selectați 25 de studenți de gen masculin. Aceștia, în calitate de participanți, erau plătiți cu 15 dolari pe zi. Ei au fost repartizați la întâmplare în rolul de prizonier sau gardian. Au existat două persoane de rezervă. O persoană a renunțat, astfel că experimentul a avut 10 persoane în rol de deținut și 11 în rol de gardian.
Gardienii lucrau în ture – 3 persoane/ tură – și erau înlocuiți după 8 ore. Prizonierii au fost repartizați câte 3 într-o cameră.
În închisoarea simulată exista și o celulă de detenție unde erau puși să stea deținuții agresivi.
Experimentul a căutat să simuleze viața reală dintr-o închisoare, deci prizonierii erau tratați ca toți ceilalți infractori. Erau arestați în propriile case, fără avertisment și duși la poliția locală. S-au luat amprente și au fost fotografiați. Apoi au fost legați la ochi și duși la Departamentul de Psihologie al Universității Stanford, unde Zimbardo amenajase închisoarea- cu uși și ferestre cu gratii, pereții albi și celule mici.
Când au ajuns în închisoare deținuții au fost dezbracați, le-au fost confiscate bunurile personale, au primit haine specifice celor închiși și o lenjerie de pat. Aveau un lanț în jurul gleznei și un număr de identificare lipit de uniformă. Ei puteau fi identificați doar în baza acelui număr. S-a recurs la acest gest deoarece se dorea păstrarea anonimatului.
Gardienii purtau uniforme kaki, aveau un fluier la gât și un baston împrumutat de la poliție. Purtau ochelari de soare speciali pentru ca contactul vizual cu deținuții să fie imposibil.
Primul grup de trei gardieni a lucrat 8 ore (în timp ce ceilalți au rămas la dispoziția experimentatorului). Ei au fost instruiți să facă tot ceea ce credeau că este necesar pentru a menține ordinea, a respecta legea și pentru a obține respectul prizonierilor. Nu le-a fost permisă nicio formă de violență fizică.
Ce s-a observat?
Într-un timp destul de scurt, atât gardienii cât și deținuții au reușit să-și intre foarte bine în rol.
În câteva ore de la debutul experimentului, unii gardieni au început să hărțuiască prizonierii. În prima zi, la ora 2:30 A.M. deținuții s-au trezit din somn la fluierul unuia dintre cei responsabili cu ordinea pentru primul dintre numeroasele ”numere”. Numărătoarea a servit ca o modalitate de a-i familiariza cu numerele lor.
După scurtă vreme deținuții s-au adaptat condițiilor și, în cea mai mare parte a timpului, vorbeau despre problemele pe care le traversează în închisoare. Au luat regulile foarte în serios, ca și cum respectarea lor le-ar aduce beneficii, în timp ce încălcarea acestora ar însemna dezastru pentru toți. Unii chiar au trecut de partea gardienilor și mustrau prizonierii care nu se supuneau regulilor.
A doua zi…
Prizonierii au fost torturați cu insulte și ordine minore, li se dădeau sarcini inutile și plictisitoare. În principiu prima zi a trecut fără incidente majore. Acesta este și motivul pentru care gardienii au fost luați prin surprindere de rebeliunea care a izbucnit în cea de-a doua zi, dimineața.
Așadar, în cea de-a doua zi, prizonierii închiși în prima celulă au blocat ușa acesteia cu propriile pături, au scos capacele de stocare și au refuzat să iasă la apelul gardienilor. Pentru că lucrurile păreau că scapă de sub control, gardienii care erau pregătiți să intre în schimbul doi, s-au oferit să lucreze ore suplimentare, cu scopul de a ajuta la înăbușirea revoltei. Ulterior, deținuții au fost atacați cu stingătoarele de incendiu, fără a fi supravegheați de cercetători. Paznicii au intrat apoi în fiecare celulă, au dezbrăcat prizonierii și au scos paturile, iar cei care au fost în fruntea revoltei au fost duși la izolare.
Unul dintre paznici a concluzionat că trei paznici nu sunt suficienți pentru a supraveghea deținuții și a propus să fie folosite tactici psihologice pentru a-i putea controla pe aceștia.
Recompense…
Gardienii au creat o ”celulă de privilegii”. Trei dintre deținuții care s-au implicat cel mai puțin în revoltă au primit recompense. Paznicii le-au dat înapoi uniformele și paturile și le-au permis să-și spele dinții și părul. De asemenea, ei au avut dreptul să mănânce, în fața celorlalți prizonieri, alimente speciale.
Prin acest gest s-a urmărit dezbinarea prizonierilor.
Consecințele revoltei…
În următoarele câteva zile relațiile dintre paznici și prizonieri s-au schimbat. Gardienii au continuat disprețul la adresa celor închiși, iar aceștia deveneau din ce în ce mai supuși.
Paznicii cereau ascultare și supunere, iar deținuții încercau să le facă pe plac.
Prizonierul #8612
În mai puțin de 36 de ore de la debutul experimentului, Prizonierul #8612 a început să aibă tulburări emoționale acute, gândire dezorganizată, plâns incontrolabil și accese de furie. După o întâlnire cu gardienii care i-au spus că este slab dar că începând din acest moment el va fi ”informatorul” lor, #8612 s-a întors la ceilalți deținuți și le-a spus că nu pot să renunțe.
În scurt timp #8612 a început să se comporte ”nebunesc”: striga, blestema și dădea dovadă de o furie de necontrolat. Psihologii și-au dat seama că trebuie să-l lase să plece.
Vizita părinților…
În ziua următoare gardienii au permis deținuților să fie vizitați, timp de o oră, de familie sau de prieteni. Însă ei erau îngrijorați de faptul că atunci când vor vedea condițiile din închisoare, este posibil ca părinții să dorească să-și ia copiii acasă. Așa că au decis să pregătească prizonierii pentru vizită: i-au spălat, le-au curățat celulele și le-au oferit o cină copioasă.
După vizită a apărut zvonul existenței unui plan de evadare în masă. Îngrijorându-se că își vor pierde deținuții, paznicii împreună cu experții au încercat să obțină ajutorul departamentului de poliție din Palo Alto.
În acest timp paznicii au continuat să hărțuiască prizonierii (de exemplu, îi obligau să curățe toaletele cu mâinile goale).
Preotul catolic…
Philip Zimbardo a hotărât să invite un preot catolic care umblase prin foarte multe închisori, cu scopul de a evalua situația de aici. La vederea acestuia, jumătate dintre cei închiși s-au prezentat folosind numărul și nu numele lor. Preotul a discutat cu fiecare în parte și le-a explicat că singura modalitate de a ieși era cu ajutorul unui avocat.
În timp ce discuta cu preotul, prizonierul #819 a început să plângă isteric. Psihologii au decis să-i fie scos lanțul de la picior și l-au rugat să meargă să se odihnească într-o încăpere care se afla în exteriorul închisorii. I-au spus că i se va da să mănânce și apoi va fi văzut de un doctor. Colegii de celulă l-au numit ”prizonier slab”, iar atunci când psihologii i-au spus lui #819 să renunțe la experiment a spus că nu poate deoarece trebuie să le dovedească celorlalți că nu este slab.
Lucrurile păreau că scapă de sub control, iar Zimbardo s-a apropiat de deținut și i-a spus că el nu este #819 ci are un nume. De asemenea i-a specificat faptul că el este dr. Zimbardo și este psiholog, nu supraveghetor al închisorii, iar acolo se desfășoară un experiment, nu este o închisoare reală.
Finalul experimentului…
Philip Zimbardo și-a propus ca experimentul să dureze două săptămâni, dar a decis să-l întrerupă după șase zile. Christina Maslach, doctorant la Stanford a mers la interviurile cu gardienii și prizonierii și a obiectat atunci când a văzut că deținuții sunt abuzați de paznici. Din mai mult de 50 de persoane care au vizitat închisoarea ea a fost singura care a pus la îndoială moralitatea sa.
Concluzii
Concluzia ar fi că oamenii se adaptează cu ușurință la rolurile sociale pe care așteaptă să le joace. Mediul creat de Zimbardo (ÎNCHISOAREA) a fost un factor important în crearea comportamentului brutal al paznicilor (înainte de începerea studiului niciunul dintre studenții care au ocupat rolul de gardian nu au prezentat tendințe sadice).
Deci, oamenii își schimbă comportamentul în funcție de situația în care sunt puși. De exemplu gardienii și-au însușit atât de bine rolul încât au pierdut simțul identității și responsabilității personale.
După ce experimentul s-a încheiat Zimbardo a intervievat participanții și majoritatea au spus că au simțit nevoia să fie foarte implicați. Unul dintre studenții – gardian a spus că a fost surprins de el și de ceea ce a putut face: ”I-am făcut să-și spună numărul și să-și curețe toaletele cu mâinile goale.” Un alt paznic spunea că uneori pare a fi distractiv să acționezi autoritar, iar puterea îți poate oferi o mare plăcere.
Majoritatea studenților care au avut rolul de paznici a spus că era greu să creadă că s-au comportat atât de agresiv și spuneau că nu știau până acum de această parte a comportamentului lor.
Atunci când au fost întrebați despre gardieni, prizonierii au spus că unii erau buni, alții duri dar corecți, iar alții cruzi.
Prin intermediul acestui experiment, psihologul american Zimbardo a arătat că persoane care nu suferă de niciun fel de tulburare, în condiții deosebite pot să devină agresivi. Este clar că mediul joacă un rol esențial în comportamentul uman.
Din fericire experimentul nu a influențat negativ viața participanților.
Sursa:
https://www.simplypsychology.org/zimbardo.html
