Povestea Tristeții care era tristă

Povestea Tristeții care era tristă, scrisă în versiunea sa originală de terapeutul german Gestalt Inge Wuthe, este o poveste care ne încurajează să reflectăm asupra modului în care ne comportăm atunci când avem de a face cu o astfel de emoție.

De cele mai multe ori încercăm să fim fericiți, mulțumiți, împliniți și credem că cel mai greu este să acceptăm și să facem față unor emoții negative. Însă este bine să înțelegem că acest tip de emoții sunt la fel de normale ca cele pozitive. Dacă învățăm să ne recunoaștem emoțiile, atât pozitive cât și negative, cu siguranță vom reuși să prevenim dezvoltarea unor tulburări psihice (de exemplu apariție depresiei).

Povestea, ca orice poveste, începe așa: ” A fost o dată ca niciodată ”…o femeie micuță care se plimba pe un trotuar prăfuit. Cu siguranță anii trecuseră pestea ea, iar ridurile erau la locul lor, însă zâmbetul femeii avea strălucirea proaspătă a unei tinere. Dintr-o dată ea se opri din drumul ei și privi în jos. Nu a reușit foarte bine să deslușească figura de pe trotuar deoarece ființa care stătea acolo în praf părea lipsită de corp. Imaginea îi aducea aminte de o pătură pufoasă care ascunde conturul unui om.

Femeia s-a aplecat puțin și a întrebat: ” Cine ești tu? ”

TristețeaDoi ochi aproape lipsiți de viață au privit spre ea și cu o voce joasă care abia se putea auzi cineva a răspuns: ”Eu? Eu sunt Tristețea.”

”Oh, Tristețea!” a strigat femeia fericită ca și cum ar fi revăzut un vechi prieten.

” Mă cunoști?” a întrebat Tristețea suspicioasă.

” Bineînțeles că te cunosc! De atâtea ori m-ai însoțit în drumul meu…”

” Te-am însoțit? Și atunci…de ce nu fugi de mine? Nu îți este frică de mine?”

” De ce ar trebui să fug de tine, draga mea? Dar vreau să te întreb ceva: de ce ești asa descurajată?”

” Nu sunt descurajată”, replică Tristețea. ” Eu…sunt tristă”

Bătrâna s-a așezat lângă ea : ” Deci ești tristă. Spune-mi ce te deprimă?”

Atunci Tristețea a oftat adânc: poate că de data asta chiar este cineva care își dorește să o asculte. De câte ori și-a dorit lucrul acesta. La început a ezitat să îi povestească femeii problemele ei, dar apoi i-a zis: ” Știi, destinul meu este să merg printre oameni și să rămân cu ei pentru un anumit timp, doar că nimănui nu-i place treaba asta. Când merg la ei oamenii sunt speriați. Le este teamă de mine și au tendința de a mă evita ca pe o ciumă. Ei au inventat tot felul de lucruri ca să scape de mine. Mereu îi aud spunând că viața este distractivă, chiar dacă râsul lor fals le dă dureri de stomac. Dar cred ei că punându-și mască vor scăpa de mine. Ei spun: ”Binecuvântat să fie tot ceea ce ne face mai puternici.” De asemenea, oamenii se judecă între ei și spun că doar cei slabi plâng și atunci evită să plângă, chiar dacă asta le dă dureri de cap. De cât să fie triști mai bine se duc și consumă droguri și alcool…orice numai să nu mă simtă.”

” Of, da…știu despre ce vorbești. Am întâlnit adesea asemenea persoane ”, i-a spus femeia.

Văzând că bătrâna o înțelege Tristețea continuă: ” Știi, eu nu vreau să le fac rău. Eu vreau doar să-i ajut. Când sunt aproape de ei, aceștia se pot regăsi. Îi ajut să construiască un cuib pentru a-și pansa rănile. Oamenii triști sunt firavi, iar unele necazuri deschid rănile nevindecate. Eu îi ajut să plângă, să se descarce, iar lacrimile le vor vindeca rănile. Dar, de cele mai multe ori, oamenii nu vor să-i ajut. Ei preferă să râdă sau se înarmează cu o armură groasă din amărăciune…și lasă rănile nevindecate.”

TristețeaÎn timp ce-și spunea povestea, Tristețea plângea. Bătrâna a luat-o în brațe și a mângâiat-o. Ce moale și delicată era.

” Plângi căt ai nevoie, Tristețe dragă. Odihnește-te în brațele mele ca să îți recapeți puterile. De azi înainte nu vei mai călători singură. Te voi însoți pretutindeni astfel încât descurajarea să nu câștige putere.”

Dintr-o dată Tristețea s-a oprit din plâns. S-a ridicat și s-a uitat uimită la noul ei însoțitor.

” Vrei să mă însoțești în drumul meu?! Dar…cine ești tu?”

Bătrâna femeie a zâmbit ușor iar apoi i-a răspuns: ” Eu? Eu sunt SPERANȚA.

 

Fie că vorbim despre emoții pozitive, fie că vorbim despre emoții negative, este bine să înțelegem că ele toate fac parte din viața noastră. Este absolut normal să ne fie frică sau să fim triști, la fel cum este firesc să fim fericiți sau să ne bucurăm. Cu toții avem emoții. Așa cunoaștem lumea. Din păcate există tendința de a le reprima pe unele dintre ele. Însă, cu cât mai mult vom reprima, cu atât mai puternic va fi momentul în care ele vor ieși la suprafață.

Emoțiile noastre ne arată adevărul despre felul în care gândim, vorbim sau acționăm. Așa că ar fi bine să nu ne mai fie frică de propriile noastre emoții.

 

 

 

Sursa:

 

https://www.sonia-jaeger.com/en/category/therapeutic-stories/

 

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *