Despre adolescență s-a scris foarte mult, mai mult decât despre oricare altă etapă a dezvoltării umane, fără a găsi însă explicații satisfăcătoare pentru toate întrebările și problemele caracteristice acestei vârste. Pe plan mondial, subiectul a constituit obiectul unor lungi și stăruitoare preocupări, atât din partea psihologilor, cât și a pedagogilor, sociologilor și medicilor. Cu toate că observații judicioase s-au făcut încă din antichitate, psihologia adolescenței reprezintă un domeniu relativ recent al psihologiei dezvoltării. H.W. Bernard spunea că:”adolescența poate fi definită ca fiind perioada în care se dezvoltă independența, aceasta extinzându-se până la epoca în care individul este conștient de responsabilitatea lui în variatele funcțiunii adulte”.
Adolescența este cu siguranță o etapă a schimbărilor, iar parcurgerea multitudinii de lucrări care abordează această problematică ne indică faptul că nicio altă vârstă nu a fost caracterizată prin atâtea atribute, epitete și metafore.
Este cunoscută ca fiind etapa cea mai dinamică a dezvoltării umane, cu multiple modificări atât în plan fizic cât și în plan psihic. Transformările în plan fizic imprimă caracteristici stabile asemănătoare adultului. Totodată ea reprezintă perioada câștigării independenței emoționale în relația cu părinții și a unui nou statut în cadrul familiei. Pe parcursul dezvoltării, copii internalizează valorile și atitudinile părinților, iar acum adolescentul este pus în situația de a redefini toate acestea, treptat dezvoltând sentimentul încrederii în sine, în propriile valori, judecăți și sentimente. Pentru ca această trecere să fie ușoară este indicat ca părinții și adolescentul să reușească să ajungă la un acord în ceea ce privește nivelul de autonomie mutual acceptabilă.
Un loc aparte în preocupările acestei vârste îl ocupă viața relațională. Adolescentul va învăța treptat, experimentând, cum să interacționeze cu ceilalți. El va dezvolta o definiție proprie cu privire la ce înseamnă a fi ”bărbat” sau ”femeie”. Majoritatea tind să se conformeze la rolurile de sex, masculin sau feminin, impuse de contextul cultural în care trăiesc (de exemplu, în cultura europeană, bărbatul este văzut ca fiind puternic, inteligent, independent, în timp ce femeia este de cele mai multe ori caracterizată ca fiind delicată, afectuoasă, pasivă).
Aceasta este perioada primelor încercări de relaționare romantică între sexe, adolescenții fiind nevoiți să facă față tranziției de la felul asexuat, în care erau percepuți de către ceilalți, la a fi din ce în ce mai aproape de a fi percepuți ca indivizi maturi care trăiesc experiența atracției sexuale. Ei încep să dezvolte capacitatea de a fi intim, iar relațiile romantice sprijină dezvoltarea identității și joacă rol important în sprijinirea adaptării sociale a adolescenților.
Un rol foarte important în alegerea partenerului de relație, în cazul adolescenților, îl are grupul de prieteni. În relația sa romantică, acesta explorează felul de a interacționa cu persoanele de sex opus și începe să facă primii pași către intimitatea matură. Acest lucru rezultă și din faptul că relațiile timpurii tind să aibă o durată scurtă în preadolescență și cresc ca durată și calitatea a intimității pe parcursul adolescenței.
Dezvoltarea intelectuală și trecerea de la gândirea concretă la gândirea abstractă oferă adolescentului instrumentele mentale necesare autodescoperirii și autodefinirii propriei persoane. Perkins (2001) indică faptul că, în încercarea de a se defini pe sine și, în același timp, de a redefini relațiile lor cu lumea, adolescenții sunt preocupați să găsească răspunsul la câteva întrebări majore:
– ”Cine sunt eu?” – răspunsul la această întrebare făcând referire în primul rând la asumarea noilor roluri sociale și sexuale;
– ”Sunt o persoană normală?” – se referă la măsura în care adolescentul crede că se încadrează într-un grup pe care el sau alții îl consideră ”normal”;
– ”Sunt o persoană competentă?” – dacă este capabil să realizeze ceva care este valorizat de părinții săi, de către cei de aceeași vârstă cu el sau de societate;
– ”Sunt iubit?” – și mai ales ”sunt demn de a fi iubit?” – adică, ar putea cineva să îl iubească (în afara propriilor părinți).
Piaget: ”Adolescentul, în opoziție cu copilul, este un individ care reflectează în afara prezentului și elaborează teorii despre toate lucrurile.”
