Vitiligo – este o afecțiune dermatologică ce se manifestă prin apariția progresivă a unor depigmentări cutanate sub forma unor pete sau puncte. Impactul psihologic pe care această boală îl are este extrem de mare.
Persoanele diagosticate pot întâmpina dificultăți sociale, profesionale și pot avea tot felul de experiențe emoționale negative, mai ales dacă depigmentarea apare pe zone vizibile ale corpului (față, mâini, picioare etc). Gândiți-vă cum reacționează un adolescent care primește un astfel de diagnostic, ținând cont de prețul pe care aceștia îl oferă imaginii personale.
Această afecțiune poate apărea la orice vârstă, iar evoluția este diferită de la un subiect la altul.
Unul dintre factorii principali care determină extinderea petelor sau modificarea repartizării lor este stresul. De asemenea, rol în apariția vitiligo îl pot avea evenimentele traumatice, rănile sau arsurile solare grave. Chiar dacă unele zone se pot repigmenta, acest lucru nu este echivalent cu vindecarea.
În cazul diagnosticului pozitiv, consilierea psihologică este necesară pentru a-i ajuta pe subiecți să înțeleagă care sunt manifestările și mecanismele bolii și care sunt strategiile necesare pentru a depăși stresul situației și a evenimentelor cotidiene.
Cercetători din domeniul psihologiei au încercat să identifice care sunt factorii de natură psihologică implicați în debutul, exacerbarea sau ameliorarea acestei afecțiuni. Au fost luați în considerare atât factorii de origine internă (de ex. caracteristicile psihologice ale subiectului) cât și factorii de origine externă (de ex. evenimentele traumatice).
Cel mai cunoscut caz al unei persoane diagnosticate cu Vitiligo este cel al lui Michael Jackson. Acesta a recunoscut pentru prima dată public în emisiunea celebrei Oprah Winfrey că suferă de această boală.
Winnie Harlow este acum un model de succes
Iată cum descrie Alexa (20 de ani) experiența ei: ”La 10 ani am aflat că am vitiligo. Am mers cu mama la dermatolog pentru că aveam două pete pe piele. Nu știu ce i-a zis doctorul, nu am înțeles, dar mama a început să plângă. Am încercat să o consolez și să-i zic că sunt două pete de la soare, nu e nimic. Asta era atunci. Acum am 20 de ani și am fața complet albă, iar mâinile și picioarele în proporție de 50%. Adolescența mi-am petrecut-o mai mult în casă. Colegii de clasă îmi spuneau că arăt ca o mumie. Eram mereu tristă și nu înțelegeam de ce mi se întâmplă mie asta. Cu ce greșisem eu? Mergeam la școală pentru că trebuia, însă știam că fiecare zi vine cu un lung șir de suferințe și jigniri. Aș fi vrut să nu mai exist.”