Apărută în anul 1983, cartea ”Cadrele minții” a lui Gardner a fost un manifest împotriva IQ-ului, deoarece propune ideea că nu există un singur tip monolitic de inteligență care stă la baza reușitei în viață, ci un spectru larg de inteligențe cu șapte posibilități. El este cel care introduce conceptul de inteligență multiplă și dezvoltă teoria aferentă acestui concept. Pentru a face acest lucru, Gardner a observat persoane cu diverse leziuni cerebrale și a constatat că formele de inteligență nu sunt afectate în mod egal, ci dimpotrivă, diferențiat. De asemenea, urmărind activitatea copiilor supradotați, el a evidențiat faptul că aceștia se manifestă de timpuriu într-un anumit domeniu, adică au un anumit tip de inteligență, ei obținând rezultate slabe în alte domenii.
H.Gardner (Gardner, 2006) a identificat inițial 7 tipuri de inteligență, ulterior descriind alte două tipuri. Este vorba despre:
– inteligența logico-matematică (rațională) – se bazează pe raționamentul logico-matematic ce reprezintă conținutul esențial al testelor prin care se determină nivelul de inteligență generală al unei persoane – IQ-ul. Acest tip de inteligență este caracteristic cercetătorilor și savanților din domeniul științelor exacte;
– inteligența vizual-spațială – se manifestă prin abilitatea de a reprezenta și manipula mintal universul spațial, obiectele în tridimensionalitatea lor. Ea caracterizează mai ales pictorii, sculptorii, arhitecții, artiștii;
– inteligența lingvistică (verbală și auditivă) – reprezintă abilitatea de a comunica cu ușurință. Apare predominant în cazul marilor oratori, scriitori, umoriști;
– inteligența muzicală și ritmică – este reprezentată de capacitatea persoanelor de a-și reprezenta muzical anumite sunete, melodii, ritmuri precum și de a concepe armonia acestora. Tipul acesta de inteligență este caracteristic mai ales compozitorilor și interpreților, dar și poeților sau actorilor;
– inteligența kinestezică (fizică) – sau inteligența mișcării și coordonării, evidențiată în special prin utilizarea adecvată și facilă a propriului corp pentru a exprima anumite realități obiective sau subiective. Se regăsește în special în activitățile celor care fac gimnastică, patinaj, balet sau mimă;
– inteligența intrapersonală – abilitatea indivizilor de a se cunoaște pe sine, de a se analiza introspectiv, de a-și analiza propriile gânduri și sentimente. Este caracteristică mai ales persoanelor solitare, a celor concentrați pe meditație și introspecție, persoane care au o mare capacitate reflexivă;
– inteligența interpersonală – indivizii cu acest tip de inteligență sunt persoane comunicative, sociabile, capabile să stabilească cu ușurință contacte sociale și să manifeste comportamente prosociale. Sunt persoane intuitive, foarte sensibile la problemele celorlați, au o mare capacitate empatică. Se regăsește mai ales la oamenii politici renumiți, psihologi, profesori, asistenți sociali, medici.
Ulterior Gardner a mai descris încă 2 tipuri de inteligență și anume:
– inteligența naturalistă – este reprezentată de capacitatea persoanelor de a recunoaște și distinge cu mare ușurință diverse soiuri și specii de plante și rase de animale. Se întâlnește la persoanele care activează în sfera botanicii, zoologiei sau la ecologiști;
– inteligența existențială – capacitatea deosebită a unor persoane de a-și pune întrebări și de a găsi soluții cu privire la existența umană. Caracterizează filosofii, unii scriitori, teologii, liberii cugetători sau oamenii de știință.
În ultimii ani, un număr tot mai mare de psihologi au ajuns la concluzii similare cu Gardner, și anume că vechiul concept de IQ care se concentrează pe lingvistică și matematică și care reprezenta un factor predictiv al succesului la școală sau ca profesor, în cazul în care testul IQ era trecut cu bine, s-a dovedit că este din ce în ce mai ineficient, pe măsură ce viața își urmează cursul dincolo de școală. Printre acești psihologi se numără și Sternberg și Salovey, care au încercat să-și formeze o imagine mai largă asupra inteligenței.