Confruntarea cu moartea este, fără doar și poate, o experiență a vieții pe care nimeni nu o dorește. De cele mai multe ori fenomenul este însoțit de tot felul de întrebări, indiferent că discutăm de propria moarte sau de pierderea unei ființe dragi.
Stanislav Grof în ”Călătoria ultimă” (2007) spunea că: ”nu există moarte, căci viața este un atribut a tot ceea ce există în Univers, nu există un sfârșit al Ființei, pentru că Ființa este eternă iar moartea nu este decât o Transformare prin care noi am trecut de mii de ori.”
Pierderea unei persoane dragi este o experiență universală pe care marea majoritate a oamenilor au trait-o sau o vor trăi pe parcursul existenței. Mulți dintre ei vor depăși prin puterile proprii această teribilă încercare, dar o parte importantă din ei vor avea nevoie de un ajutor pentru a depăși consecințe psihologice ale doliului.
Similar adulților, copiii experimentează tot felul de emoții în procesul de doliu. Est posibil ca, într-o primă fază, ei să nu arate durere imensă, dar, cu siguranță, la ei acest proces se va întinde pe o perioadă mai lungă de timp. Copiii sunt copii, iar trecerea de la tristețe la bucurie, într-un timp scurt, îi poate face pe adulți să creadă că ei nu trec prin doliu. Dar, o dată cu înaintarea în vârstă și dezvoltarea abilităților cognitive și emoționale, ei vor înțelege pierderea ființei iubite și vor continua procesul de analiză a morții. Vor pune întrebări și vor căuta noi și noi semnificații.
Vârsta la care copilul își pierde părintele este foarte importantă. Cei care sunt foarte mici vor experimenta un proces de doliu mai îndelungat comparativ, revenind mereu cu întrebări legate de pierderea sa.
Sunt cazuri în care copiii asociază ”plecarea părintelui” cu abandonul. El va crede că nu a fost un copil dorit, că părintele nu l-a iubit și de aceea a decis să nu mai fie lângă el, iar acest lucru duce la dezvoltarea unei anxietăți legate și d pierderea celuilalt părinte.
În urma unui studiu realizat de Silverman și Worden (2003), în care participanții erau copii ce proveneau din familii cu un singur părinte (celălalt părinte era decedat de aproximativ 2 ani), s-au relevat următoarele aspecte: copiii fac față mai bine pierderii dacă locuiesc în familii în care există o comunicare deschisă despre părintele care nu mai este și dacă nu apar foarte multe schimbări în viața de zi cu zi. De cealaltă parte se află copiii care provin din familiile în care părintele rămas în viață trăiește un doliu complicat și comunicarea cu copilul este deficitară.
Fac față mai bine situației copiii care, deși participă la înmormântarea părintelui, sunt pregătiți înainte de eveniment. Copiii care erau puternic conectați la părintele decedat păreau mai deschiși în a-și exprima durerea, în a discuta cu ceilalți despre moarte și în a accepta ajutorul familiei. În cazul adolescenților, aflați în doliu, aceștia se simt diferit față de prietenii lor și simt că aceștia nu pot înțelege ce înseamnă să moară un părinte.
Dacă discutăm de situația în care părintele rămas în viață decide să intre într-o altă relație într-o perioadă relativ scurtă de timp (mai puțin de un an), atunci este posibil ca copilul să dezvolte comportamente de retragere sau de atragere a atenției sau pot somatiza.
Copiii aflați în doliu au nevoia, în mod constant, să știe că cineva are grijă de ei. Trebuie asigurați că nu sunt ei vinovați de decesul părintelui. Au nevoie să fie implicați în viața de familie. Este cert faptul că, în situația în care unul dintre părinți este decedat, sistemul familial încearcă să se reechilibreze, respectiv responsabilitățile vor fi împărțite între cei care compun familia în acest moment. Bineînțeles copilul va primi și el sarcini. Totul trebuie făcutcu grijă, deoarece riscul poate să apară atunci când are loc ”parentificarea copilului”, iar noile responsabilități îi vor forța maturizarea. Un exemplu reprezentativ în acest sens ar fi investirea de către mamă a băiatului de 10 ani ca ”bărbat al casei”.