…mi-am dat seama căexistă momente în viața unei femei în care liniștea nu mai înseamnă pace. Este tăcerea care apasă, care nu te mai protejează, ci te ține captivă între „sunt bine” și „nu mai pot”. Acolo poate începe scrisul, ca o formă de respirație.

Mult timp am avut senzația că liniștea mea este un semn de echilibru. Că dacă nu spun, nu izbucnesc, nu cer, atunci sunt o femeie „înțeleaptă”, o femeie care reușește să gestioneze foarte bine propria-i viață.

Așa am învățat de mică: să mă străduiesc, să caut, să duc, să tac, să nu deranjez, să nu tulbur, să nu supăr. Să fiu „bine”, chiar și când nu eram.

Anii au trecut și am dus tăcerea după mine ca pe un bagaj elegant. Pentru că eu pot, pentru că eu n-am nevoie…

La job, în relație, între prietene sau în mediile sociale, mereu atentă, mereu disponibilă.

Și totuși, seara, când rămâneam singură, era acolo un gol pe care nu-l mai puteam umple. Un fel de ecou din interior care tot întreba: „Dar tu? Tu ce simți cu adevărat?”

Am început să scriu. Prima dată în adolesență, însă nu am continuat. Era mai degrabă un soi de jurnal, o descărcare… Nu am scris continuu, nu neapărat pentru că nu mai simțeam să fac asta, dar nu am mai avut atât de mult timp. Ciclul vieții de familie și-a urmat cursul și viața a început să devină tot mai rapidă.

M-am reapucat de scris la scurt timp după ce am devenit mamă și am fost copleșită de rol.

Nu cu intenția de a găsi răspunsuri, ci doar ca să respir. Și am scris rând după rând, așa cum am simțit, de aceea, primele pagini au fost haotice, furioase, pline de lacrimi și frânturi de gânduri. Apoi, pe nesimțite, am început să simt o altă voce în mine, una blândă, răbdătoare.

Vocea care nu mă certa, ci mă asculta.
Acolo, între rânduri, mi-am găsit curajul. Curajul de a spune: nu mai pot. Curajul de a admite: nu e totul bine. Curajul de a recunoaște: mi-e frică.

Când tăcerea a început să doară mai tare decât adevărul, am înțeles că liniștea mea nu era pace, ci frică.
Și că vindecarea nu vine din perfecțiune, ci din sinceritate.

Scriu și astăzi, dar altfel. Nu mă mai plâng. Azi cuvintele au devenit locul în care mă întorc, ca să continui o poveste. Scriu cu blândețe și recunoștință.

Poate și tu ai tăcut de prea multe ori.
Poate și tu ai purtat liniștea ca pe un semn de forță.
Dar ce-ar fi dacă, măcar azi, ai scrie un singur rând, sincer, fără mască? Poate acolo începe povestea ta nouă.

Iulia