Știu că s-a scris mult pe acest subiect. Și încă se va mai scrie, pentru că este (din punctul meu de vedere) cel mai complex rol. Și, dincolo de recunoștință, iubire, împlinire și tot ce aduce cu sine, este un rol greu. Foarte greu!

Sunt mamă.

Și, pentru o vreme, am crezut că asta trebuie să însemne totul. Că este firesc să mă topesc în grijă, în nevoile copilei noastre, în datoria de a fi acolo lângă ea: mereu, necondiționat, impecabil (dacă se poate).

Dar, undeva între nopțile nedormite, mesele reci luate-n fugă și tăcerile lungi, m-am pierdut. Recunosc cu asumare: am fost copleșită. Citisem înainte despre cum este să ai și să îngrijești un copil mic, dar realitatea…Acum știu că nicio carte, niciun curs, nu te învață să fii mamă. Te ajută, da, dar să fii părinte înveți pe măsură ce practici. 


Într—o zi, cred că la vreo 3 luni după naștere, am privit în oglindă și nu mi-am mai recunoscut chipul. Corpul meu se schimbase, aveam kilograme în plus ”primite” o dată cu sarcina, kilograme de care eram conștientă (poate prea conștientă, dacă pot să spun așa), hormonii îmi dădeau lumea peste cap, emoțiile veneau în valuri și de multe ori erau năucitoare, cearcănele se vedeau urât, părul nevopsit prins în vârful capului, îmbrăcată într-o cămașă largă a soțului meu ca să mă asigur că nu mă văd. M-am uitat și m-am întrebat: ”cine este fata asta din oglindă?”

Îmi iubeam copila cu toată ființa mea, era atât de dorită și de așteptată, era atât de mică și de dulce…dar nu mă mai iubeam pe mine. Deloc! Eram într-o autocritică constantă. Epuizată, irascibilă, vinovată că nu sunt suficient și că ar trebui să fac mai mult.
Și, fără să-mi dau seama, m-am trezit la marginea depresiei. A fost un moment în care am simțit că nu mă mai aud. Că nimeni nu mă mai aude. Și dacă mă auzeau, nu o făceau așa cum voiam eu…n-a fost simplu, recunosc. A fost chiar nasol…


În tot haosul pe care-l simțeam, mi-am amintit că în copilărie și adolescență îmi plăcea atât de mult să scriu. Poezii. Citate. Jurnal. Oare când și ce m-a făcut să mă opresc? Așa că am început să scriu. Asta a fost superputerea mea de mamă la început de drum. Am început timid, între două plânsete de bebeluș. Scriam ce simt și cum mă simt. Ventilam, iar scrisul a devenit locul meu sigur, spațiul meu și doar al meu. 


Acolo mi-am pus lacrimile, furia, iubirea, vinovăția, toate așternute în cuvinte dure, adevărate. Critică la adresa mea, vulnerabilitate, critică la adresa parteneului meu, a oamenilor din jur care nu au ”răspuns” cum eu am gândit. Nu cum am verbalizat. Cum am gândit. Cum, nimeni nu citește gânduri??

În agenda albastră pe care scria mare ”2010” (atât de veche era), am început să mă regăsesc. Să-mi amintesc cine eram înainte de a fi mamă.
Și, pas cu pas, am început să-mi construiesc un nou „EU”:  mai conștient, mai blând. Am învățat că nu trebuie să aleg între mine și familia mea. Că echilibrul nu înseamnă perfecțiune, ci prezență. Că iubirea de sine nu este egoism și că am timp să topesc kilogramele în plus. În fond, mi-a luat 9 luni să le ”adun”, deci, care-i graba?

Da, poate că în primele 6-7 luni de la nașterea copilei m-am pierdut în rolul de mamă, dar apoi am înțeles că este o etapă nouă și m-am transformat datorită acestui rol. Și când spun TRANSFORMAT, este chiar așa. Fără exagerare. Astăzi sunt un om mult diferit față de cel care eram în urmă cu 5 ani jumătate.

Am învățat să cer ajutor, să pun limite, să respir, să creez, să mă privesc din nou cu iubire și blândețe.  Să fiu femeie, înainte de toate, întreagă, prezentă. Să fiu eu! cu mai puțină presiune. Și să nu mai vreau sau cred că le pot face pe toate.

Iar dacă te regăsești în cuvintele mele, dacă și tu simți că undeva pe drum te-ai pierdut puțin,
atunci te invit să faci primul pas spre tine. Poți începe și tu să scrii. Povestea ta, cu tot ce doare, cu tot ce vindecă, cu tot ce renaște. Scrie-mi mie dacă vrei. Scrie pentru tine. Pentru că scrisul este puntea dintre cine am fost și cine suntem pregătite să devenim.

Iulia