Stilul de comunicare – asertiv, agresiv, manipulator și non-asertiv

Stilul de comunicare se referă la ansamblul particularităților de manifestare caracteristice unei persoane în procesul de comunicare. Acest lucru implică atât modalitățile de recepționare/decodificare a mesajului cât și pe cele de prelucrare/interpretare a acestora. Aceste caracteristici sunt strâns legate de unicitatea și individualitatea ființei umane, fiind expresia personalității.

Dacă ar fi să dăm o definiție am putea spune că stilul de comunicare reprezintă modalitatea prin care o persoană transmite, folosind elemente verbale, nonverbale și paraverbale, informații în cadrul interacțiunilor sociale. În acest fel ne vom putea da seama de cum este persoana respectivă și cum tinde să relaționeze cu cei cu care interacționează.

Conștientizarea propriului stil de comunicare și a stilului celorlalți reprezintă un punct de plecare atunci când dorim să ne îmbunătățim abilitățile de comunicare. Fiecare persoană are un mod unic de a comunica. 

Conceptul de stil de comunicare se aplică doar acolo unde caracteristicile formale, general valabile ale actului comunicativ, se asociază cu anumite maniere personale de receptare, prelucrare și emitere a mesajului. Facem referire la acele maniere de comunicare formate în decursul dezvoltării individului, care sunt stabile și caracteristice fiecărei persoane și care se manifestă relativ independent de conținutul comunicativ și de contextul în care se manifestă.

Putem spune că stilul de comunicare reprezintă un indicator al felului în care un individ își structurează relațiile sociale. Așadar, felul în care prelucrează informațiile și modalitatea în care le transformă în fapte de comportament, în judecăți practice, sociale sau evaluative, este determinat de trei elemente:

  1. atitudinea  – ca modalitate de raportare a individului la viața socială, la ceilalți indivizi și la sine;
  2. modelul de comunicare învățat – asertiv, non-asertiv, agresiv sau manipulator;
  3. temperamentul persoanei.

Stiluri de comunicare

stilul de comunicare

Stilul non-asertiv (atitudinea de fugă pasivă) – tendința de a se ascunde, de a fugi mai degrabă decât de a-i înfunta pe alții. Se poate manifesta astfel:

  • printr-un exces de amabilitate și conciliere,
  • prin tendința de a amâna luarea unei decizii (adesea chiar prin imposibilitatea de a lua o decizie),
  • teamă maladivă de a nu fi judecat de ceilalți,
  • supărare resimțită în cazul unui eventual eșec.

Pentru a evita aceste lucruri individul preferă să se supună hotărârii celorlalți, însă această dorință nu exclude apariția sentimentelor de ciudă, mânie mocnită sau ranchiună.

Stilul agresiv (atitudinea de atac) – tendința de a fi mereu în față, de a avea ultimul cuvânt, de a se impune cu orice preț, indiferent dacă sunt lezate sau supărate alte persoane. Acest stil de comunicare se poate manifesta astfel:

  • pentru a domina, persoana se folosește de orice mijloc (de exemplu, îi contrazice pe ceilalți, îi umilește, are atitudine sau comportament șocant, este răzbunător, își asumă riscuri excesive),
  • această atitudine stimulează agresivitatea și antipatia partenerilor și are ca efect, pentru persoana în cauză, sentimentul de a nu fi iubită, respectată și apreciată de ceilalți – aceste lucruri sporesc agresivitatea. Practic vorbim despre un cerc vicios al agresivității.

Stilul manipulator (atitudinea de manipulare) – reprezintă preferința individului pentru un rol de culise, tendința de a aștepta momentul potrivit pentru a ieși la lumină și pentru a se pune în valoare. Apare tendința de a căuta intenții ascunse în spatele oricăror afirmații ale celorlalți. Se poate manifesta astfel:

  • persoana evita să spună deschis ceea ce gândește,
  • își schimbă opiniile în funcție de cele ale interlocutorului,
  • îi place să fie în jurul persoanelor puternice (lucru ce apare ca o compensare pentru propriile slăbiciuni) sperând să obțină beneficii,
  • urmărește ca ceilalți să facă ceea ce și-ar dori individul să facă, dar acest lucru să nu presupună confruntări deschise,
  • joacă roluri diverse ca semn al insuficientei maturizări sociale, sau a unui statut social slab, precar, nesatisfăcător,
  • se tem de judecata celorlalți și de marginalizare.

Stilul asertiv (atitudinea constructivă) – reprezintă capacitatea de autoafirmare, de exprimare onestă, directă și clară a opiniilor și a drepturilor proprii, fără agresivitate și fără a-i leza pe ceilalți. Se manifestă astfel:

  • subiectul are capacitatea de a-și urmări propriile interese, fără a încălca nevoile celorlalți,
  • știe să asculte și este dispus să se facă înțeles,
  • se bazează pe propriile forțe în atingerea obiectivelor,
  • această atitudine permite atingerea scopurilor propuse fără a provoca resentimente din partea celorlalți și, de cele mai multe ori, persoana reușește să câștige simpatia acestora.

Stilul de comunicare al femeilor vs. stilul de comunicare al bărbaților

Cercetători interesați de studiul asertivității ca abilitate socială, de exemplu Orme și Bar-On (2002) au evidențiat că persoanele cu stil de comunicare asertiv se pot exprima evitând anxietatea și agresivitatea, în situații diferite. Asertivitatea a fost definită și ca un proces de comunicare directă și adecvată a nevoilor. Individul își poate spune propriile opinii fără a pedepsi sau a pune într-o lumină proastă alte persoane (Arrindell și van den Ende, 1985 apud Sarkova și colab, 2010).

Deci, putem folosi asertivitatea ca un instrument ce ne va ajuta să inițiem și să menținem relații sociale calitative. Și, așa cu spunea Eskin (2003), persoanele asertive se bucură de bunăstare emoțională.

Rezultatele altor studii indică faptul că abilitățile de comunicare se dezvoltă semnificativ pe parcursul copilăriei și adolescenței. Deha și Clark (1977) au descoperit că o dată cu înaintarea în vârstă adolescenții receptează mai bine mesajele venite din partea celorlalți.

Sakova și colaboratorii (2010) au dorit să arate că există o legătură între starea de bine psihic, stima de sine și stilul de comunicare asertiv. În acest sens aceștia au realizat un studiu la care au participat 1025 de adolescenți cu vârsta cuprinsă între 14 și 17 ani. Rezultatele obținute au indicat următoarele:

  • asertivitatea este asociată pozitiv cu starea de bine psihic și cu stima de sine,
  • cu cât situația socială implică un nivel crescut al anxietății subiectului, au atât mai mult apare tendința de a evita să-și exprime sentimentele sau opiniile.

În 2011, Florinda Golu și Mihaela Dina au realizat un studiu în care au urmărit dacă există diferențe între stilul de comunicare al adolescenților proveniți din familiile în care părinții sunt divorțați și cei care trăiesc în familii cu părinții împreună. În cazul acestui studiu s-a pornit de la ideea că divorțul părinților reprezintă o traumă ce își pune amprenta asupra personalității și a modalităților de comunicare dintre adolescenți și anturajul lor. Subiecții au fost 150 de adolescenți, băieți și fete, cu vârsta cuprinsă între 16 și 19 ani, atât din mediul rural cât și din mediul urban. Rezultatele au confirmat prezența diferențelor între cele două categorii de subiecți (adolescenți cu părinți divorțați vs. adolescenți cu părinți împreună) în ceea ce privește agreabilitatea, deschiderea și conștiinciozitatea. De asemenea, stilul de comunicare dominant este cel agresiv, în cazul copiilor cu părinții divorțați, în timp la cealaltă categorie de subiecți predomină stilul de comunicare asertiv.
Concluziile mai multor cestil de comunicarercetări arată că femeile adoptă un stil de comunicare ce le ajută în viața socială, în timp ce bărbații folosesc limbajul pentru a-și consolida caracterul dominant. De obicei femeile sunt mai expresive și politicoase decât bărbații. Pe de altă parte, bărbații oferă de obicei mai multe soluții problemelor cu care se confruntă, pentru a evita discuțiile inutile în contradictoriu. Se pare că indivizii de gen masculin sunt mai înclinați spre folosirea unui stil de comunicare asertiv atunci când văd conversațiile ca un mijloc de a obține rezultatele dorite, pentru a obține putere. Femeile, în conversațiile lor, sunt mai preocupate de ceilalți, sunt mai altruiste și folosesc un limbaj care să nu-i lezeze pe ceilalți.

Deborah Tannen (1990) este recunoscută pentru scrierile ei legate de diferențele de gen în ceea ce privește stilul de comunicare. Ea a descoperit că diferențele acestea apar încă de la vârste fragede, notând că băieții formează relații cu alții făcând lucruri împreună, activitățile fiind în centrul relațiilor lor de prietenie. De cealaltă parte, fetele ajung să aibă relații strânse de prietenie cu alte persoane folosindu-se de comunicare. Potrivit autoarei, comunicarea dintre bărbați și femei poate fi considerată ca fiind una interculturală, în care se manifestă stiluri conversaționale diferite. Ea consideră că, pentru majoritatea femeilor, scopul comunicării este de a crea o legătură, de a dezvolta relații cu ceilalți, punând accent pe similarități și experiențe comune, ele simțindu-se mai confortabil să comunice acasă sau în locuri în care se simt ca acasă, practicând comunicarea în mod mai intim, cu una sau cel mult câteva persoane de care se simt apropiate. Pe de altă parte, pentru majoritatea bărbaților, comunicarea reprezintă o modalitate de a-și afirma independența, de a-și menține statutul în cadrul unei ierarhii sociale.

Femeile vorbesc despre problemele lor cu alte femei, favorizând formarea unei legături și menținerea relațiilor intime și se așteaptă ca bărbații să facă același lucru. Pe de altă parte, când bărbații aud femeile vorbind despre probleme, ei oferă soluții rapide pentru rezolvarea acestora (Tannen, 1990). Stilul de comunicare al bărbaților este orientat spre concret, în timp ce stilul de comunicare al femeilor este mai animat.

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *