Sunt momente în viața mea când îmi pun tot felul de întrebări care au sens pentru mine. Încerc să caut răspunsuri care să mă ajute în procesul meu de creștere personală. Așa se face că m-am surprins deunăzi întrebându-mă: ”de unde vine felul în care iubesc?” Din filme? Cărți? Sau poate vine din ceva mai vechi, mai adânc…Și m-am apucat să caut răspunsuri. În familie. În amintiri…

Am început prin a deschide cutia în care am strânse fotografii mai vechi ale familiei mele. Hârtii îngălbenite, cu margini rupte, care miros a trecut și din care îmi zâmbesc oameni dragi care m-au iubit și care mă iubesc. În felul lor, dar asta abia de curând am înțeles….Unii nu mai sunt. Dar firul transgenerațional ne leagă invizibil pentru totdeauna.

Am încercat să pun cap la cap amintiri cu femeile din familia mea: Bunica, Mama și Eu. Cum erau și mai ales cum iubeau ele.

Bunica

Bunica mea nu spunea ”te iubesc”, nu am auzit-o niciodată. Și nu pentru că nu simțea, ci pentru că în lumea ei, iubirea era un cuvânt rar, aproape sacru. În anii în care ea a trăit și și-a crescut copiii și apoi nepoții, iubirea se arăta prin lucruri simple: niște codițe împletite, un ceai cald, o haină cusută din ce-i rămânea de la rochiile pe care le făcea pentru ”doamne”, așa cum obișnuia să spună, o pâine frământată cu grijă și coaptă în cuptorul de lut, poamele de pe sobă…Uau, câte amintiri.

Pentru vremea aceea era ceea ce astăzi numim iubire prin responsabilitate, un tip de afecțiune transmis mai mult prin gesturi decât prin cuvinte. Pe atunci supraviețuirea era prioritară, iar atașamentul se forma în tăcere, prin prezență fizică nu prin exprimare emoțională.

În felul ei îl iubea mult pe bunicu: îi pregătea mereu mâncarea lui preferată (varza dulce cu afumătură și mărar, un gust de neuitat), avea grijă să fie mereu curat, cu cămașa impecabil călcată, iar el îi cumpăra mereu ”ceva bun”. Iubirea lor era o muncă. Erau o echipă adevărată, cu bune și rele. Au fost nedespărțiți până în ultima clipă a vieții lor și au plecat în eternitate în aceeași zi.

Fără vorbe. Fără declarații. Doar iubire prin prezență și responsabilitate.

Acum mă întreb: oare bunica se simțea văzută? Se simțea cu adevărat dorită?

Psihologia transgenerațională ne arată că uneori cuvintele nerostite se transmit mai clar decât cuvintele explicite.

Mama.

Mama este puntea. Dintre toate femeile din familia mea, ea este cea care a încercat cel mai mult. Cum a știut și cum a putut. A încercat să-mi fie aproape și prin mângâiere și prin cuvinte blânde. Nu-mi amintesc să mă fi pedepsit vreodată. Practic, mi-a oferit ceva nou, ceva ce ea nu primise niciodată. Pe ea o văd și acum în minte: mă lua în brațe, mă mangaia, îmi spunea povești. Îmi dădea cuvinte. Îmi dădea gesturi. Îmi dădea încercări.

Dar purta și ea umbrele copilăriei ei. Când plângeam prea tare, îmi spunea:
„Gata, mamă, hai, nu mai plânge.” O replică moștenită, cel mai probabil, dintr-o vreme în care emoțiile trebuiau ascunse, reprimate chiar, ca să nu deranjeze. Pe mama am auzit-o prima dată spunând ”te iubesc” fiicei mele (ca răspuns la te iubesc spus de micuță). Mie mi-a scris în mesaje, de mai multe ori, dar nu mi-a spus niciodată. Când a spus-o copilei era emoționată și avea vocea tremurândă. A sunat ca o eliberare. Ca pe ceva ce ar fi vrut să spună demult și totuși…nu a spus-o niciodată până acum.

Literatura de specialitate numește acest lucru transmitere transgenerațională a modelelor emoționale pentru că nu doar iubirea se moștenește ci și fricile, evitările, strategiile de supraviețuire. Dacă nu ești învățat să răspunzi la emoții, vei încerca, uneori, să schimbi forma, nu și esența.

Mă gândesc des la generația părinților mei, pe care-i văd ca fiind generația ”încercării”, aceea în care se întâlnesc tradiția și schimbarea, nevoia de stabilitate și nevoia de exprimare emoțională, comunismul și democrația, vechiul și noul.

Cred cumva că datorită mamei eu mi-am descoperit intenția…primul pas înspre schimbarea tiparelor transgeneraționale.

Eu

Despre mine acum aș putea vorbi mult. Am parcurs un proces anevoios și de lungă durată ca să fiu cum sunt astăzi. Ajunsă adult, m-am trezit într-o lume în care iubirea nu mai era doar despre a fi o echipă ci și despre comunicare, emoție, vulnerabilitate, prezență, empatie.

Iubirea în viața mea este despre ”cum ești?”, ”ce simți”, ”ce ai nevoie de la mine?”, despre a rămâne prezentă chiar și atunci când este greu.
În relația mea de cuplu mi-am întâlnit propriile fragilități, am identificat triggere, mi-am dat seama că acel ”spune-mi că rămâi cu mine”, agățarea de el, acceptarea unor comportamente care poate nu-mi plăceau, veneau din copilul interior. Am identificat și explorat nevoia de a fi văzută, de a fi simțită, de a fi ascultată, validată, de a fi cu adevărat primită.

Uneori am impresia că nu iubesc doar pentru mine, parcă o fac pentru toată generația de femei dinaintea mea, pentru bunica mea care nu știa să spună ce simte, pentru mama mea care a încercat să rupă tăcerea…

Azi spun cu asumare că sunt prima generație care are spațiu pentru emoții. Am curaj să fiu vulnerabilă, folosesc cuvinte pentru a exprima ceea ce simt. Azi știu că în relația potrivită, funcțională poți vindeca ceea ce a fost rănit cu mult timp înainte.

Eu știu că pot să simt. Să vorbesc. Să exprim. Să aleg. Să iubesc conștient, nu instinctiv. Și asta vreau să dau mai departe.

Poate mama a fost puntea, dar eu sunt locul în care, cu adevărat, vechiul se întâlnește cu noul. Locul în care tăcerile lasă loc cuvintelor. Locul în care iubirea este curată, așezată.

Și poate, într-o zi, cineva va deschide cutia veche cu fotografii de familie și mă va vedea acolo și va simți că, datorită felului în care eu am învățat să iubesc, drumul EI va fi mai lin. Dau firul mai departe copilei mele. Și îi spun în fiecare zi: Te Iubesc!

Iulia