Am de mult timp în gând să vorbesc despre subiectul acesta, iar cea mai recentă întânire din cabinet m-a convins că trebuie să o fac. Îmi stă în minte gândul că pe ce măsură ce ne trezim dimineața și deschidem ochii spre o lume saturată de informație, rămâne un paradox: cu cât cunoaștem mai multe despre mintea umană, cu atât pare mai greu să numim, cu blândețe, ceea ce doare înăuntru. Cuvântul nebunie continuă să apară ca o etichetă, un diagnostic popular, o anexă la temeri, bârfă și priviri îngrijorate. Este atât de ușor să spui „nebun”, și atât de greu să recunoști fragilitatea din spatele acelui cuvânt.

În cărțile de psihopatologie, acolo unde sunt descrise tulburările mintale ca fenomene complexe ale minții și comportamentului, ”nebunia” nu apare ca o categorie clară. Psihiatria și psihologia folosesc termeni cum ar fi „tulburări psihotice”, „tulburări afective”, „tulburare de personalitate” sau „disociative”, fiecare cu criterii, simptome, evoluție și tratamente specifice. Deci, ”nebun” este un cuvânt popular, plin de încărcătură emoțională și culturală, nu o noțiune clar definită științific.

Totuși, istoric și social, „nebunia” a funcționat ca o umbrelă sub care s-au adunat teamă, necunoaștere și excludere. În diverse culturi, de-a lungul timpului, persoanele care aveau episoade psihotice sau alte tulburări grave erau izolate, privite cu frică sau considerare morală greșită. Etichetarea asta a construit bariere greu de depășit chiar și astăzi, când medicina și psihologia au instrumente pentru înțelegere și tratament. 

Sociologul Irving Goffman într-un studiu clasic despre „personalitatea marcată” vorbea despre stigmatizare ca fiind un un proces social familiar: oamenii sunt separați în noi și ei, iar cei din această categorie,„diferiți”, sunt apoi priviți prin lentila stereotipurilor. Sunt văzuți ca slabi, periculoși, haotici, nebuni. Această etichetare socială duce la respingere, rușine și izolare. 

În lumea modernă, paradoxul se adâncește pentru că, deși trăim într-o epocă în care cărțile despre psihologie sunt la îndemâna oricui, terapiile sunt mai accesibile decât oricând, iar cercetările despre minte și emoții se înmulțesc, stigmatul rămâne: nebunia este încă un cuvânt pus în locul fricii, în locul înțelegerii.

Studiile arată că această teamă de a fi judecat sau etichetat afectează direct decizia de a căuta ajutor. În studiile internaționale privind barierele în căutarea tratamentului pentru dificultățile psihice, stigma apare constant ca o motivație puternică pentru amânare sau evitarea consultațiilor. Este un procent semnificativ de cazuri în care oamenii spun că se tem de rușine, de judecata celorlalți sau de pierderea statutului social dacă ar fi „diagnosticați” cu o tulburare mintală. În multe contexte, între 4 % și 73 % dintre oamenii intervievați indică preocupări legate de etichetare ca motiv pentru a nu căuta ajutor, iar preocupările privind confidențialitatea și rușinea sunt printre cele mai puternice bariere. 

Și, din păcate, aceasta nu este o realitate abstractă ci este o poveste pe care o trăiesc oameni de lângă noi, persoane care spun, în conversații de zi cu zi, cum teama de a fi privit ca „nebun” sau „slab” întârzie un pas esențial spre sănătate, spre vindecare. Unii își ascund suferința, încercând să pară indiferenți la durere, iar alții se izolează, spunându-și că nu este suficient de grav ca să merite un consult. Între comentariile din comunități online și relatările personale se conturează aceeași teamă: există încă ideea că mersul la psiholog sau psihiatru este sinonim cu pierderea controlului sau cu o „nebunie” care ar putea fi judecată de ceilalți. 

OMS (Organizația Mondială a Sănătății) recunoaște că stigma rămâne unul dintre principalele obstacole în accesarea tratamentului potrivit, chiar și când acesta este disponibil. 

Este important să spun ceva: cuvântul nebunie nu este un diagnostic; este mai mult o umbră a fricii. Iar când frica este ridicată deasupra înțelegerii, suferința ”se ascunde”, iar oamenii rămân singuri cu ceea ce trăiesc.

Poate că atunci când vom renunța la nevoia noastră de a judeca și vom începe să vedem în spatele cuvintelor, vom descoperi că granița dintre „normal” și „nebunie” este mult mai fragilă și mai comună decât credem. Și că grijă pentru propria sănătate mintală nu e semn de slăbiciune e un semn de curaj.

Iulia