Sunt mamă…și nu doar atât
Știu că s-a scris mult pe acest subiect. Și încă se va mai scrie, pentru că este (din punctul meu de vedere) cel mai complex rol. Și, dincolo de recunoștință, iubire, împlinire și tot ce aduce cu sine, este un rol greu. Foarte greu! Sunt mamă. Și, pentru o vreme, am crezut că asta trebuie să însemne totul. Că este firesc să mă topesc în grijă, în nevoile copilei noastre, în datoria de a fi acolo lângă ea: mereu, necondiționat, impecabil (dacă se poate). Dar, undeva între nopțile nedormite, mesele reci luate-n fugă și tăcerile lungi, m-am pierdut. Recunosc cu asumare: am fost copleșită. Citisem înainte despre cum este să ai și să îngrijești un copil mic, dar realitatea…Acum știu că nicio carte, niciun curs, nu te învață să fii mamă. Te ajută, da, dar să fii părinte înveți pe măsură ce practici. Într—o zi, cred că la vreo 3 luni după naștere, am privit în oglindă și nu mi-am mai recunoscut chipul. Corpul meu se schimbase, aveam kilograme în plus ”primite” o dată cu sarcina, kilograme de care eram conștientă (poate prea conștientă, dacă pot să spun așa), hormonii îmi dădeau lumea peste cap, emoțiile veneau în valuri și de multe ori erau năucitoare, cearcănele se vedeau urât, părul nevopsit prins în vârful capului, îmbrăcată într-o cămașă largă a soțului meu ca să mă asigur că nu mă văd. M-am uitat și m-am întrebat: ”cine este fata asta din oglindă?” Îmi iubeam copila cu toată ființa mea, era atât de dorită și de așteptată, era atât de mică și de dulce…dar nu mă mai iubeam pe mine. Deloc! Eram într-o autocritică constantă. Epuizată, irascibilă, vinovată că nu sunt suficient și că ar trebui să fac mai mult. Și, fără să-mi dau seama, m-am trezit la marginea depresiei. A fost un moment în care am simțit că nu mă mai aud. Că nimeni nu mă mai aude. Și dacă mă auzeau, nu o făceau așa cum voiam eu…n-a fost simplu, recunosc. A fost chiar nasol… În tot haosul pe care-l simțeam, mi-am amintit că în copilărie și adolescență îmi plăcea atât de mult să scriu. Poezii. Citate. Jurnal. Oare când și ce m-a făcut să mă opresc? Așa că am început să scriu. Asta a fost superputerea mea de mamă la început de drum. Am început timid, între două plânsete de bebeluș. Scriam ce simt și cum mă simt. Ventilam, iar scrisul a devenit locul meu sigur, spațiul meu și doar al meu. Acolo mi-am pus lacrimile, furia, iubirea, vinovăția, toate așternute în cuvinte dure, adevărate. Critică la adresa mea, vulnerabilitate, critică la adresa parteneului meu, a oamenilor din jur care nu au ”răspuns” cum eu am gândit. Nu cum am verbalizat. Cum am gândit. Cum, nimeni nu citește gânduri?? În agenda albastră pe care scria mare ”2010” (atât de veche era), am început să mă regăsesc. Să-mi amintesc cine eram înainte de a fi mamă. Și, pas cu pas, am început să-mi construiesc un nou „EU”: mai conștient, mai blând. Am învățat că nu trebuie să aleg între mine și familia mea. Că echilibrul nu înseamnă perfecțiune, ci prezență. Că iubirea de sine nu este egoism și că am timp să topesc kilogramele în plus. În fond, mi-a luat 9 luni să le ”adun”, deci, care-i graba? Da, poate că în primele 6-7 luni de la nașterea copilei m-am pierdut în rolul de mamă, dar apoi am înțeles că este o etapă nouă și m-am transformat datorită acestui rol. Și când spun TRANSFORMAT, este chiar așa. Fără exagerare. Astăzi sunt un om mult diferit față de cel care eram în urmă cu 5 ani jumătate. Am învățat să cer ajutor, să pun limite, să respir, să creez, să mă privesc din nou cu iubire și blândețe. Să fiu femeie, înainte de toate, întreagă, prezentă. Să fiu eu! cu mai puțină presiune. Și să nu mai vreau sau cred că le pot face pe toate. Iar dacă te regăsești în cuvintele mele, dacă și tu simți că undeva pe drum te-ai pierdut puțin, atunci te invit să faci primul pas spre tine. Poți începe și tu să scrii. Povestea ta, cu tot ce doare, cu tot ce vindecă, cu tot ce renaște. Scrie-mi mie dacă vrei. Scrie pentru tine. Pentru că scrisul este puntea dintre cine am fost și cine suntem pregătite să devenim. Iulia
Când tăcerea a început să doară mai tare decât adevărul…
…mi-am dat seama căexistă momente în viața unei femei în care liniștea nu mai înseamnă pace. Este tăcerea care apasă, care nu te mai protejează, ci te ține captivă între „sunt bine” și „nu mai pot”. Acolo poate începe scrisul, ca o formă de respirație. Mult timp am avut senzația că liniștea mea este un semn de echilibru. Că dacă nu spun, nu izbucnesc, nu cer, atunci sunt o femeie „înțeleaptă”, o femeie care reușește să gestioneze foarte bine propria-i viață. Așa am învățat de mică: să mă străduiesc, să caut, să duc, să tac, să nu deranjez, să nu tulbur, să nu supăr. Să fiu „bine”, chiar și când nu eram. Anii au trecut și am dus tăcerea după mine ca pe un bagaj elegant. Pentru că eu pot, pentru că eu n-am nevoie… La job, în relație, între prietene sau în mediile sociale, mereu atentă, mereu disponibilă. Și totuși, seara, când rămâneam singură, era acolo un gol pe care nu-l mai puteam umple. Un fel de ecou din interior care tot întreba: „Dar tu? Tu ce simți cu adevărat?” Am început să scriu. Prima dată în adolesență, însă nu am continuat. Era mai degrabă un soi de jurnal, o descărcare… Nu am scris continuu, nu neapărat pentru că nu mai simțeam să fac asta, dar nu am mai avut atât de mult timp. Ciclul vieții de familie și-a urmat cursul și viața a început să devină tot mai rapidă. M-am reapucat de scris la scurt timp după ce am devenit mamă și am fost copleșită de rol. Nu cu intenția de a găsi răspunsuri, ci doar ca să respir. Și am scris rând după rând, așa cum am simțit, de aceea, primele pagini au fost haotice, furioase, pline de lacrimi și frânturi de gânduri. Apoi, pe nesimțite, am început să simt o altă voce în mine, una blândă, răbdătoare. Vocea care nu mă certa, ci mă asculta.Acolo, între rânduri, mi-am găsit curajul. Curajul de a spune: nu mai pot. Curajul de a admite: nu e totul bine. Curajul de a recunoaște: mi-e frică. Când tăcerea a început să doară mai tare decât adevărul, am înțeles că liniștea mea nu era pace, ci frică.Și că vindecarea nu vine din perfecțiune, ci din sinceritate. Scriu și astăzi, dar altfel. Nu mă mai plâng. Azi cuvintele au devenit locul în care mă întorc, ca să continui o poveste. Scriu cu blândețe și recunoștință. Poate și tu ai tăcut de prea multe ori.Poate și tu ai purtat liniștea ca pe un semn de forță.Dar ce-ar fi dacă, măcar azi, ai scrie un singur rând, sincer, fără mască? Poate acolo începe povestea ta nouă. Iulia
Povestea Tristeții care era tristă
Povestea Tristeții care era tristă, scrisă în versiunea sa originală de terapeutul german Gestalt Inge Wuthe, este o poveste care ne încurajează să reflectăm asupra modului în care ne comportăm atunci când avem de a face cu o astfel de emoție. De cele mai multe ori încercăm să fim fericiți, mulțumiți, împliniți și credem că cel mai greu este să acceptăm și să facem față unor emoții negative. Însă este bine să înțelegem că acest tip de emoții sunt la fel de normale ca cele pozitive. Dacă învățăm să ne recunoaștem emoțiile, atât pozitive cât și negative, cu siguranță vom reuși să prevenim dezvoltarea unor tulburări psihice (de exemplu apariție depresiei). Povestea, ca orice poveste, începe așa: ” A fost o dată ca niciodată ”…o femeie micuță care se plimba pe un trotuar prăfuit. Cu siguranță anii trecuseră pestea ea, iar ridurile erau la locul lor, însă zâmbetul femeii avea strălucirea proaspătă a unei tinere. Dintr-o dată ea se opri din drumul ei și privi în jos. Nu a reușit foarte bine să deslușească figura de pe trotuar deoarece ființa care stătea acolo în praf părea lipsită de corp. Imaginea îi aducea aminte de o pătură pufoasă care ascunde conturul unui om. Femeia s-a aplecat puțin și a întrebat: ” Cine ești tu? ” Doi ochi aproape lipsiți de viață au privit spre ea și cu o voce joasă care abia se putea auzi cineva a răspuns: ”Eu? Eu sunt Tristețea.” ”Oh, Tristețea!” a strigat femeia fericită ca și cum ar fi revăzut un vechi prieten. ” Mă cunoști?” a întrebat Tristețea suspicioasă. ” Bineînțeles că te cunosc! De atâtea ori m-ai însoțit în drumul meu…” ” Te-am însoțit? Și atunci…de ce nu fugi de mine? Nu îți este frică de mine?” ” De ce ar trebui să fug de tine, draga mea? Dar vreau să te întreb ceva: de ce ești asa descurajată?” ” Nu sunt descurajată”, replică Tristețea. ” Eu…sunt tristă” Bătrâna s-a așezat lângă ea : ” Deci ești tristă. Spune-mi ce te deprimă?” Atunci Tristețea a oftat adânc: poate că de data asta chiar este cineva care își dorește să o asculte. De câte ori și-a dorit lucrul acesta. La început a ezitat să îi povestească femeii problemele ei, dar apoi i-a zis: ” Știi, destinul meu este să merg printre oameni și să rămân cu ei pentru un anumit timp, doar că nimănui nu-i place treaba asta. Când merg la ei oamenii sunt speriați. Le este teamă de mine și au tendința de a mă evita ca pe o ciumă. Ei au inventat tot felul de lucruri ca să scape de mine. Mereu îi aud spunând că viața este distractivă, chiar dacă râsul lor fals le dă dureri de stomac. Dar cred ei că punându-și mască vor scăpa de mine. Ei spun: ”Binecuvântat să fie tot ceea ce ne face mai puternici.” De asemenea, oamenii se judecă între ei și spun că doar cei slabi plâng și atunci evită să plângă, chiar dacă asta le dă dureri de cap. De cât să fie triști mai bine se duc și consumă droguri și alcool…orice numai să nu mă simtă.” ” Of, da…știu despre ce vorbești. Am întâlnit adesea asemenea persoane ”, i-a spus femeia. Văzând că bătrâna o înțelege Tristețea continuă: ” Știi, eu nu vreau să le fac rău. Eu vreau doar să-i ajut. Când sunt aproape de ei, aceștia se pot regăsi. Îi ajut să construiască un cuib pentru a-și pansa rănile. Oamenii triști sunt firavi, iar unele necazuri deschid rănile nevindecate. Eu îi ajut să plângă, să se descarce, iar lacrimile le vor vindeca rănile. Dar, de cele mai multe ori, oamenii nu vor să-i ajut. Ei preferă să râdă sau se înarmează cu o armură groasă din amărăciune…și lasă rănile nevindecate.” În timp ce-și spunea povestea, Tristețea plângea. Bătrâna a luat-o în brațe și a mângâiat-o. Ce moale și delicată era. ” Plângi căt ai nevoie, Tristețe dragă. Odihnește-te în brațele mele ca să îți recapeți puterile. De azi înainte nu vei mai călători singură. Te voi însoți pretutindeni astfel încât descurajarea să nu câștige putere.” Dintr-o dată Tristețea s-a oprit din plâns. S-a ridicat și s-a uitat uimită la noul ei însoțitor. ” Vrei să mă însoțești în drumul meu?! Dar…cine ești tu?” Bătrâna femeie a zâmbit ușor iar apoi i-a răspuns: ” Eu? Eu sunt SPERANȚA.” Fie că vorbim despre emoții pozitive, fie că vorbim despre emoții negative, este bine să înțelegem că ele toate fac parte din viața noastră. Este absolut normal să ne fie frică sau să fim triști, la fel cum este firesc să fim fericiți sau să ne bucurăm. Cu toții avem emoții. Așa cunoaștem lumea. Din păcate există tendința de a le reprima pe unele dintre ele. Însă, cu cât mai mult vom reprima, cu atât mai puternic va fi momentul în care ele vor ieși la suprafață. Emoțiile noastre ne arată adevărul despre felul în care gândim, vorbim sau acționăm. Așa că ar fi bine să nu ne mai fie frică de propriile noastre emoții. Sursa: https://www.sonia-jaeger.com/en/category/therapeutic-stories/
Test: ” Călătoria imaginară de sâmbătă”
Este o zi obișnuită de sâmbătă. Ești acasă și te plictisești îngrozitor. Monotonia asta te omoară. Decizi că e timpul să pleci într-o călătorie…imaginară și plină de provocări. Răspunde la întrebări și citește analiza răspunsurilor tale. Zis și făcut. Pornești pe un drum al cărui capăt nu îl vezi încă. Ți se pare ciudat că, deși peisajul pare frumos, nu e niciun om în jur. Mergi o bună parte și la un moment dat vezi în fața ta o cutie. Nu e mare, nu e mică. Pare o cutie normală. Te oprești, o analizezi și decizi să o deschizi. CE ESTE ÎN CUTIE? Acum că misterul cutiei a fost rezolvat decizi să mergi mai departe. Te gândești că poate ar fi momentul să faci o schimbare în viața ta. De exemplu, dacă ar fi posibil să alegi, UNDE ȚI-AR PLĂCEA SĂ-ȚI PETRECI RESTUL VIEȚII? Continui să mergi dar te simți ca și cum ai fi pierdut în deșert. Dar iată, drumul pe care mergi se bifurcă în fața ta și în depărtare vezi un sat pe partea dreaptă și o pădure care pare un pic mai aproape ca satul și poți ajunge la ea daca alegi să mergi în partea stângă. DECI, UNDE DECIZI SĂ MERGI? SAT sau PĂDURE? Fie că alegi să mergi înspre sat, fie că alegi să te duci spre pădure, mai ai ceva de mers. Gândurile zboară și mii de scenarii apar în mintea ta. De exemplu, ajungi să te întrebi CE AI FACE DACĂ AI PIERDE BRUSC TOT CE AI? Călătoria asta este interesantă și înfricoșătoare în același timp pentru că ai ajuns să răspunzi la întrebări la care nu te-ai gândit până acum. Mergi mai departe și vezi un panou. Pe panou este un mesaj publicitar pe care scrie: ”Mâine este duminică.” Da, într-adevăr, mâine este duminică. Chiar, CE AI DE GÂND SĂ FACI MÂINE? Drumul este în continuare pustiu și te gândești: ”DACĂ AȘ AVEA NEVOIE OARE CUI AȘ CERE AJUTORUL?” Pe marginea drumului peisajul începe să fie din ce în ce mai colorat, iar asta îți dă o stare bună. În continuare te gândești ba la una, ba la alta. Ultimul gând te provocase să răspunzi la întrebarea: ” CE VÂRSTĂ ȚI-AR PLĂCEA SĂ AI PENTRU RESTUL VIEȚII TALE?” Ușor, ușor se lasă întunericul și parcă curajul nu mai e la fel ca la început. Te temi de ce urmează și te întrebi: ”DACĂ AȘ MAI AVEA DE TRĂIT DOAR 24 DE ORE CUM MI LE-AȘ PETRECE?” Decizi să întrerupi călătoria. Nu mai vrei să descoperi nimic așa că o iei la fugă înapoi spre casă, dar când ajungi în dreptul porții vezi că locuința ta este în flăcări. Ai șansa de a SALVA un singur lucru din casă. CE LUCRU AI SALVA? Gata! Ai răspuns la toate întrebările din ”Călătoria de sâmbătă”? Hai să analizăm răspunsurile pe care le-ai oferit. ANALIZA Răspunsul pe care l-ai oferit la prima întrebare arată ce fel de noroc crezi că vei avea într-o situație neașteptată. Dacă ți-ai imaginat că în cutie este ceva care nu are valoare pentru tine, atunci tu crezi că norocul nu poate fi găsit. Dacă ai găsit ceva valoros (de exemplu o comoară) înseamnă că tu te consideri o persoană norocoasă. Există și varianta în care spui că ai găsit o cutie goală, iar asta denotă că tu nu crezi în noroc. Unde ai dori să-ți petreci restul vieții? Ai putea răspunde că ești mulțumit de locul în care trăiești acum și aici ai vrea să rămâi, iar asta indică o persoană plăcută care este confortabilă cu viața pe care o duce. Dacă vei opta pentru o destinație îndepărtată înseamnă că ești un romantic sau un visător. În situația în care ești indecis atunci tu nu ești o persoană loială și nici nu te atașezi ușor. Unde ai ales să mergi: sat sau pădure? Ei bine, dacă ai optat pentru pădure ești genul de om care preferă să se distreze mai întâi și abia apoi să lucreze. Nu îți plac regulile sau deadline-urile și uneori ești impulsiv. Dacă decizi să mergi direct în sat atunci tu ești un om căruia îi place să-și asume responsabilitatea. Știi foarte bine cum să-ți folosești timpul și mereu planifici cu atenție sarcinile zilnice. Preferi să finalizezi proiectele și ții cont de termene. Pierzi tot ce ai dar decizi să o iei de la capăt înseamnă că îți asumi responsabilitatea pentru acțiunile tale și nu acționezi circumstanțial. Ce faci tu într-o zi de duminică? Alegerea modului de petrecere a zilei libere va oferi indicații despre obiceiul de a cheltui bani. Dacă decizi să stai acasă înseamnă că ești o persoană chibzuită. Dacă vei alege să mergi la cumpărături ești genul de om căruia îi place să cheltuie cam tot ce are. Poate că nu ai optat pentru niciuna dintre cele două variante ci ai spus că preferi să faci o plimbare iar acest răspuns te descrie ca fiind o persoană atentă la cheltuielile pe care le face. Cui ai cere ajutorul? Poate că nu ai cere ajutorul nimănui ci ai decis să remediezi singur lucrurile iar asta te descrie ca pe un om puternic. Dacă însă te adresezi familiei sau prietenilor înseamnă că ești o persoană ușor nesigură și nu ești dispus să îți asumi întreaga responsabilitate într-o situație dificilă. Dacă optezi să te adresezi unui profesionist înseamnă că ești o persoană realistă. Cu siguranță fiecare dintre noi avem o vârstă preferată și dacă am avea ocazia să fim mereu în acea perioadă nu cred că am sta pe gânduri. Practic, alegerea vârstei reprezintă perioada în care eram cei mai fericiți și aveam cea mai multă încredere în noi. Astfel, dacă alegi să rămâi pentru totdeauna la vârsta copilăriei înseamnă că îți plăcea foarte mult perioada veselă, lipsită de griji și responsabilități. Persoanele care aleg vârsta prezentă sunt persoane mature din punct de vedere emoțional. Oamenii de peste patruzeci de ani vor alege în general o vârstă mai mică cu aproximativ zece ani.
Philip Zimbardo: Experimentul Stanford Prison
Experimentul Stanford Prison a dus la descoperirea unor informații importante în domeniul psihologiei umane. Scopul a fost acela de a investiga ușurința cu care oamenii se conformează rolului de gardian și de prizonier într-un exercițiu, bazat pe jocul de rol, care simula viața din penitenciar. Psihologul american Philip Zimbardo a fost inițiatorul acestui experiment, în anul 1971. El a fost interesat să afle dacă brutalitatea raportată în rândul gardienilor din închisorile americane s-a datorat personalității sadice a acestora sau dacă a avut mai mult de a face cu mediul în care se aflau (închisoarea). De exemplu, prizonierii și gardienii pot avea personalități care fac conflictul inevitabil (vorbim despre deținuții lipsiți de respect față de lege și ordine sau despre gardieni dominanți și agresivi). În mod alternativ, deținuții și paznicii se pot comporta într-o manieră ostilă din cauza structurii rigide a puterii din mediul penitenciarelor. Dacă atât gardienii cât și deținuții s-ar comporta într-o manieră non-agresivă, atunci s-ar susține ipoteza disproporționării. În cazul în care comportamentul lor este similar celui prezent în închisori, atunci acest lucru ar explica situația. Procedura: Pentru a putea studia rolurile pe care oamenii le joacă în situațiile din închisoare, Zimbardo a transformat subsolul Departamentului de Psihologie de la Universitatea Stanford într-o închisoare falsă. El a solicitat voluntari pentru experimentul său. Astfel, peste 70 de persoane au răspuns anunțului și au fost primiți la interviu. Aici le-au fost administrate teste de personalitate pentru ca acele persoane cu probleme psihologice, dizabilități medicale sau cu istoric de infracțiune și abuz de droguri, să fie eliminate. În final din cele 70 de persoane participante la interviul de evaluare au fost selectați 25 de studenți de gen masculin. Aceștia, în calitate de participanți, erau plătiți cu 15 dolari pe zi. Ei au fost repartizați la întâmplare în rolul de prizonier sau gardian. Au existat două persoane de rezervă. O persoană a renunțat, astfel că experimentul a avut 10 persoane în rol de deținut și 11 în rol de gardian. Gardienii lucrau în ture – 3 persoane/ tură – și erau înlocuiți după 8 ore. Prizonierii au fost repartizați câte 3 într-o cameră. În închisoarea simulată exista și o celulă de detenție unde erau puși să stea deținuții agresivi. Experimentul a căutat să simuleze viața reală dintr-o închisoare, deci prizonierii erau tratați ca toți ceilalți infractori. Erau arestați în propriile case, fără avertisment și duși la poliția locală. S-au luat amprente și au fost fotografiați. Apoi au fost legați la ochi și duși la Departamentul de Psihologie al Universității Stanford, unde Zimbardo amenajase închisoarea- cu uși și ferestre cu gratii, pereții albi și celule mici. Când au ajuns în închisoare deținuții au fost dezbracați, le-au fost confiscate bunurile personale, au primit haine specifice celor închiși și o lenjerie de pat. Aveau un lanț în jurul gleznei și un număr de identificare lipit de uniformă. Ei puteau fi identificați doar în baza acelui număr. S-a recurs la acest gest deoarece se dorea păstrarea anonimatului. Gardienii purtau uniforme kaki, aveau un fluier la gât și un baston împrumutat de la poliție. Purtau ochelari de soare speciali pentru ca contactul vizual cu deținuții să fie imposibil. Primul grup de trei gardieni a lucrat 8 ore (în timp ce ceilalți au rămas la dispoziția experimentatorului). Ei au fost instruiți să facă tot ceea ce credeau că este necesar pentru a menține ordinea, a respecta legea și pentru a obține respectul prizonierilor. Nu le-a fost permisă nicio formă de violență fizică. Ce s-a observat? Într-un timp destul de scurt, atât gardienii cât și deținuții au reușit să-și intre foarte bine în rol. În câteva ore de la debutul experimentului, unii gardieni au început să hărțuiască prizonierii. În prima zi, la ora 2:30 A.M. deținuții s-au trezit din somn la fluierul unuia dintre cei responsabili cu ordinea pentru primul dintre numeroasele ”numere”. Numărătoarea a servit ca o modalitate de a-i familiariza cu numerele lor. După scurtă vreme deținuții s-au adaptat condițiilor și, în cea mai mare parte a timpului, vorbeau despre problemele pe care le traversează în închisoare. Au luat regulile foarte în serios, ca și cum respectarea lor le-ar aduce beneficii, în timp ce încălcarea acestora ar însemna dezastru pentru toți. Unii chiar au trecut de partea gardienilor și mustrau prizonierii care nu se supuneau regulilor. A doua zi… Prizonierii au fost torturați cu insulte și ordine minore, li se dădeau sarcini inutile și plictisitoare. În principiu prima zi a trecut fără incidente majore. Acesta este și motivul pentru care gardienii au fost luați prin surprindere de rebeliunea care a izbucnit în cea de-a doua zi, dimineața. Așadar, în cea de-a doua zi, prizonierii închiși în prima celulă au blocat ușa acesteia cu propriile pături, au scos capacele de stocare și au refuzat să iasă la apelul gardienilor. Pentru că lucrurile păreau că scapă de sub control, gardienii care erau pregătiți să intre în schimbul doi, s-au oferit să lucreze ore suplimentare, cu scopul de a ajuta la înăbușirea revoltei. Ulterior, deținuții au fost atacați cu stingătoarele de incendiu, fără a fi supravegheați de cercetători. Paznicii au intrat apoi în fiecare celulă, au dezbrăcat prizonierii și au scos paturile, iar cei care au fost în fruntea revoltei au fost duși la izolare. Unul dintre paznici a concluzionat că trei paznici nu sunt suficienți pentru a supraveghea deținuții și a propus să fie folosite tactici psihologice pentru a-i putea controla pe aceștia. Recompense… Gardienii au creat o ”celulă de privilegii”. Trei dintre deținuții care s-au implicat cel mai puțin în revoltă au primit recompense. Paznicii le-au dat înapoi uniformele și paturile și le-au permis să-și spele dinții și părul. De asemenea, ei au avut dreptul să mănânce, în fața celorlalți prizonieri, alimente speciale. Prin acest gest s-a urmărit dezbinarea prizonierilor. Consecințele revoltei… În următoarele câteva zile relațiile dintre paznici și prizonieri s-au schimbat. Gardienii au continuat disprețul la adresa celor închiși, iar aceștia deveneau din ce în ce mai supuși. Paznicii cereau ascultare și supunere, iar deținuții încercau să le facă pe
Test: ”Călătoria imaginară pe litoral”
Imaginează-ți că ești într-o călătorie pe litoral. Alege orice litoral dorești. Pune-ți imaginația în mișcare. Răspunde la următoarele întrebări și află câte ceva despre tine. Începem? Sunteți la hotel și vă treziți dimineața într-o cameră care are câteva elemente familiare, dar este totuși diferită de dormitorul tău: Descrie camera și cum te simți în acest loc acum. Ce fel de mobilier și ce decorațiuni sunt în cameră? Ceea ce este în jurul tău te face să te simți ca și cum ai vrea să părăsești camera? Ai răspuns? Ce zici, mergem un pic afară din cameră sau preferi să rămâi aici? Dacă decizi să nu părăsești camera atunci treci peste următoarele întrebări și mergi direct la interpretare. Imaginează-ți că te plimbi pe litoral: 1. Câți oameni vezi în jurul tău? a. câteva sute b. câteva zeci c. unul, doi oameni d. niciunul 2. Cât de departe de tine sunt primii oameni pe care îi vezi? a. aproape b. nu foarte departe c. destul de departe d. plaja pe care merg este pustie. Gata? Ai completat răspunsurile tale? Hai să vedem împreună ce ar putea să însemne alegerile pe care le-ai făcut. Camera de hotel pe care ți-ai imaginat-o reprezintă copilăria ta. Confortul pe care aceea cameră ți-l oferă reprezintă experiențele pe care tu le-ai avut în copilărie. Dacă ți-ai imaginat o cameră primitoare, luminoasă, în culori calde, înseamnă că ai avut o copilărie plăcută. În schimb, o cameră răcoroasă, mai puțin luminată indică o copilărie mai puțin fericită, o copilărie dominată de experiențe mai degrabă neplăcute. Numărul obiectelor de mobilier din cameră și felul în care tu le-ai descris (în detaliu sau nu) arată cât de multe amintiri din copilărie ai. O cameră cu puțin mobilier sau o cameră goală sugerează o absență a amintirilor din copilărie, în timp ce, o cameră cu mobilier obișnuit va reflecta un număr normal de amintiri din copilărie. Dacă ți-ai imaginat o cameră cu foarte multă mobilă în ea (mai multă decât ar exista în mod normal într-o cameră de hotel) înseamnă că amintirile din copilăria ta sunt foarte persistente. Alegerea de a părăsi camera demonstrează că ești pregătit/ă pentru a crește. Dacă îți dorești să rămâi în cameră înseamnă că încă îți dorești să mai copilărești. !!! IMPORTANT !!! Dacă ai ales să părăsești camera nu înseamnă că ai avut o copilărie neplăcută din care îți dorești să scapi. Plaja simbolizează felul în care te raportezi la oamenii din jurul tău. Câți oameni ți-ai imaginat că întâlnești? Ei bine, răspunsul reprezintă numărul de persoane pe care ai vrea să le ai mereu în jurul tău. O persoană extravertită se simte bine în compania unui număr cât mai mare de oameni. Persoanele care văd o plajă pustie sunt introvertite și sunt mulțumite atunci când petrec perioade mai lungi în singurătate. În cazul în care ai văzut sute de oameni în jur înseamnă că ești o persoană sociabilă căreia îi place să fie în centrul atenției și să petreacă timp în compania altora. Dacă ți-ai imaginat zeci de oameni în jur înseamnă că te simți confortabil în cadrul adunărilor sociale, în cluburi și puteți chiar să căutați acest tip de activități. Dacă ai văzut în jurul tău unul sau doi oameni înseamnă că nu ești genul sociabil căruia să-i placă să-și petreacă zilele pe la adunările sociale sau prin cluburi. Poți fi fermecător și îți pot plăcea activitățile sociale însă mult mai confortabil te simți atunci când ești singur, în mediul tău. Majoritatea oamenilor își imaginează o plajă cu unul sau doi oameni pe ea. Dacă ai ales răspunsul ”niciunul” înseamnă că nu te simți niciodată foarte bine atunci când în jurul tău sunt mulți oameni. Cel mai des petreci timpul singur și eviți cât se poate aglomerația. Cât de departe sunt primii oameni pe care-i vezi? Dacă oamenii pe care ți i-ai imaginat sunt aproape de tine înseamnă că ești extrem de sociabil, îți place să comunici cu cei din jurul tău și prezența lor îți oferă o energie foarte bună. Dacă ai spus că oamenii sunt departe ești o persoană liniștită și de multe ori rezervată. Ești genul de om care se ghidează după zicala ”fapte nu vorbe”. Cu toate acestea, ai nevoie de prieteni apropiați care să fie pregătiți să vă asculte și să vă ajute atunci când aveți nevoie de ei. Vi s-a părut interesant acest test? 🙂
Poveste cu tâlc: Povestea lui Taffy
A fost o dată ca niciodată…un cățel pe nume Taffy. Acesta trăia împreună cu familia sa și îi plăcea să se joace cât era ziua de mare. Nu îi era frică de nimic și îi plăceau ”aventurile”. Adesea explora tot ce se putea în jurul casei. Îi plăcea să se ascundă după pietrele mari și să latre la paianjeni și la gândaci. Atunci când soarele pleca la culcare, îi plăcea să se așeze și să latre la lună. Într-o zi, Taffy a plecat într-o călătorie…într-o pădure foarte deasă și întunecoasă. Nu îi era teamă dar drumeția a schimbat ceva la el deoarece la întoarcere cățelul era total diferit de vechiul Taffy. Devenise extrem de fricos. Îi era teamă să meargă să doarmă sau să fie departe de familia sa. Începuse să aibă coșmaruri, iar ideea de a se ascunde după pietre sau a sta în intuneric să latre la lună, îl speria îngrozitor. A început să aibă probleme cu stomacul și mai mereu stătea amărât într-un colț al curții. Familia îl iubea foarte mult pe Taffy și a observat că ceva se întâmplase cu acesta după ce fusese în aventura sa în pădure. Așa că, i-au cerut lui Taffy să le povestească ce s-a întâmplat. Din păcate acesta nu a putut să povestească deoarece, în timp ce se afla în pădure, lui i-a fost lipit un bandaj magic invizibil pe gură și i s-a spus că dacă va încerca să și-l de-a jos va dispărea. Îi era așa de teamă că va dispărea încât, în ciuda insistențelor din partea celorlați, el și-a lăsat bandajul la locul lui. Evident că cei care îl iubeau nu l-au putut lăsa așa și au început să-i pună tot felul de întrebări. Pe măsură ce numărul întrebărilor creștea, Taffy devenea tot mai speriat. Atunci când a fost deschis subiectul vizitei la pădurea întunecată, Taffy a început să alerge în cerc, din cauza tuturor sentimentelor ce i le trezea această discuție. A întors spatele celor care îl interogau și aceștia au considerat că are ceva la stomac. Într-o zi, Taffy a simțit o durere, ca un ghimpe, iar acest lucru l-a făcut să urle. Familia l-a întrebat unde este rănit, ce îl doare, dar bandajul invizibil l-a împiedicat să vorbească. Atunci, cei din jur au încercat să ghicească: ”Este un ghimpe în lăbuța ta? Este în laba din față? Este în ureche?” Dar nimeni nu a putut să afle unde este ghimpele, iar acesta părea să-l rănească din ce în ce mai tare pe bietul cățeluș. Taffy știa că acel ghimpe este în coada lui și că nu avea nicio șansă să-l scoată singur. Familia lui era foarte tristă deoarece nu știa cum să-l ajute pe bietul Taffy. Au mers la acesta și i-au spus că trebuie neapărat să le arate unde este ghimpele pentru că altfel nu îl pot ajuta. Dar Taffy a rămas tăcut. Avea încă bandajul magic invizibil și prefera să sufere de durerea dată de ghimpe decât să dispară. Dar, lucrurile nu puteau să rămână așa. Povestea spune că, într-o zi, un câine bătrân din vecini, pe numele său Spot, a început să-l șicaneze pe Taffy. ”Pun pariu că tu nici măcar nu știi să înoți”, îi zise Spot într-un mod extrem de urât și de agresiv. ”Dintre toți câinii din lume, probabil că ești singurul care habar nu are ce trebuie să facă atunci când intră în apă.” Spot a continuat să-l tachineze, iar Taffy considera că bătrânul vorbește doar pentru că îi place să se audă vorbind. Dar vorbele bătrânului Spot l-au pus pe gânduri. Și, deși îi era foarte frică, Taffy s-a dus la marginea apei și a intrat. Și-a udat mai întâi lăbuțele, apoi a intrat cu totul și încet, încet a traversat lacul. Putea să înoate. Bătrânul Spot încercase să-l păcălească, dar cățelușii își dau seama când sunt înșelați. Însă, acum Taffy și-a dat seama că este capabil să facă diferența între minciună și adevăr. După această experiență, Taffy a început să își pună întrebări legate de bandajul magic invizibil. Credea din ce în ce mai tare că fusese mințit și că nu se va întâmpla nimic dacă îl va scoate. Așa că, plin de încredere, cățelul și-a ridicat lăbuța și a dus-o la gură. Cu grijă a tras bandajul magic invizibil. Chiar dacă s-a rănit puțin, Taffy nu a dispărut. Era fericit…și a alergat în casă să le spună tuturor despre întâmplarea pe care a trăit-o. Apoi le-a spus despre ghimpele pe care îl simte în coadă și despre durerea pe care i-o cauzează. I-a rugat să îl ajute să-l scoată. Ghimpele ce îi intrase în coadă era foarte mare și pe Taffy l-a durut atunci când i-a fost scos, dar durerea a încetat imediat ce acesta a fost înlăturat. La câteva zile după, Taffy a redevenit cățelul fericit, jucăuș și dornic de aventură. Nu îl mai speria noaptea și și-a reluat ritualul lătratului la lună. A scăpat de coșmaruri și nu îi mai era teamă să stea singur. Pentru a fi sigur că nu va mai primi niciodată un bandaj invizibil, care să îl împiedice să vorbească, Taffy a decis să povestească tuturor despre experiența sa în pădurea întunecată și despre cât de frică i-a fost să discute despre acest eveniment. Și, cu cât povestea mai detaliat cu atât mai puternic și mai în siguranță se simțea. El descoperise că bandajul magic invizibil nu era deloc magic – era pus acolo doar pentru a îl face să tacă. Taffy a învățat o lecție pe care o va ține minte mereu: vorbind cu adulții în care avem încredere, care ne pot proteja în călătoriile noastre în ”pădurile întunecoase”, ne ajută să ne simțim în siguranță și să devenim puternici. Sursa: http://drnancydavis.com/therapeutic/example_of_stories.html
Poveste cu tâlc: Prințesa și șarpele (II)
Pe măsură ce șarpele devenea mai rău, prințesa începuse să se izoleze de lumea exterioară și să stea tot mai mult timp ascunsă în spatele zidurilor casei ei. Șarpele și-a dorit ca acest lucru să se întâmple și prințesa să nu mai petreacă timp cu familia și prietenii ei, în acest fel controlul lui asupra ei fiind complet. Cu toate că prințesa nu se mai vedea așa de des cu prietenii și familia ei, aceștia erau foarte îngrijorați pentru ea și deveniseră suspicioși la adresa șarpelui. Ei au observat, în câteva ocazii, că prințesa era tristă și nefericită și au rugat-o să le spună ce s-a întâmplat. Aceasta a încercat să-i convingă pe toți că este bine. Temându-se de furia șarpelui ea s-a izolat și mai mult de cei care își doreau să o ajute. Îi era atât de frică ca acesta să nu-și folosească veninul pentru a-i distruge complet încât nu a spus nimănui despre adevărata sa identitate. Pe măsură ce devenea mai izolată și șarpele îi dezvăluia tot mai mult adevărata sa identitate, prințesa părea că trăiește o stare de ”amorțeală”. Mintea ei devenise goală. De partea cealaltă, șarpele se bucura de victoria sa. Transformarea prințesei dintr-o ființă strălucitoare într-o femeie plictisită și lipsită de viață pe care o controla total, era tot ceea ce visase el. După ce și-a atins obiectivul șarpele a început să se plictisească să-și folosească puterea pentru a controla prințesa și a început să rătăcească tot mai mult în mlaștină. Iar după un timp el chiar a refuzat să se mai întoarcă acasă. Prințesa a profitat de absența lui și s-a întors repede la castel sperând că zidurile acestuia o vor proteja de veninul șarpelui. Ea purta cu ea senzația de amorțeală și frică copleșitoare că otrava acestuia ar putea să o distrugă complet. Șarpele îi cunoștea frica deoarece el a creat-o și se bucura de acest lucru. El credea că este cu adevărat puternic dacă a reușit să o facă pe prințesă să-i fie frică de el chiar și atunci când el nu este prezent. Sentimentul de putere creștea direct proporțional cu frica prințesei, iar atunci când acesta simțea că frica prințesei se diminuează trebuia să găsească modalități pentru a-i reaminti că el este foarte aproape de zidurile castelului și îi este foarte ușor să intre. Iar pentru un timp el nu a trebuit să depună eforturi foarte mari pentru a păstra frica ei deoarece o convinsese că are puterile unui cameleon și că nimeni nu este suficient de puternic pentru a-l distruge. Auzind de reîntoarcerea prințesei, prietenii ei au început să o vizitete, să-i aducă daruri și zâmbete. Ei erau fericiți să o aibă din nou lângă ei. Prezența și energia lor au ajutat-o pe această să mai uite de durerea ei. Unul dintre prietenii săi, care era vindecător, a observat că prințesa părea amorțită. Acest om învățase multe despre șerpi și a recunoscut efectele otrăvitoare ale veninului. Într-o zi prințesa și prietenii ei vorbeau despre vremurile dinainte ca ea să se întâlnească cu șarpele. Ei încercau să-i amintească acesteia despre râsul și strălucirea pe care o avea în trecut, făcând-o să-și dorească să redevină ceea ce a fost. Prietenul vindecător a luat-o în brațe și i-a spus: ”Niciodată nu o să mai poți fi cum ai fost și nici nu vrei să fii. Tu în trecut nu știai nimic despre șerpi și de aceea te-ai căsătorit cu unul. Poți să capeți înțelepciune din experiența ta cu șarpele și să lași asta să te protejeze, să te ghideze și să te facă mai puternică.” În noaptea aceea prințesa a început să viseze, iar în vis s-a văzut ca fiind copil și a observat că în inima acestui copil era o bucată de cărbune. Pe măsură ce presiunile și tulburările apăreau în viața copilului, cărbunele părea să scadă în dimensiune și putere, însă pe măsură ce copilul conștientinza lucrurile din viața lui, cărbunele devenea mai solid și mai compact. Ea a văzut în vis cum întâmplările vieții au făcut din cărbune un diamant brut. Diamantul a progresat cu timpul într-o bijuterie valoroasă care reflectă o rază de lumină în culorile unui curcubeu. Încet, încet, visul s-a schimbat. Prințesa s-a concentrat atât de mult asupra cărbunelui pe care l-a transformat într-un diamant strălucitor încât nu a observat că fata din visele ei devenise o femeie. Ea privea cu fascinație cum această femeie îi permitea diamantului să-i dea curajul, înțelepciunea și puterea care să-i permită să confrunte șarpele. Urmărindu-și în continuare visul, prințesa și-a dat seama că femeia din visul ei era mai puternică decât șarpele. Ea a văzut că diamantul din inima acestei femei i-a permis să înțeleagă în mod clar punctele forte și slăbiciunile șarpelui și i-a oferit un avantaj clar în fața lui. Prințesa a văzut cum femeia din vis a învățat cum să scoată șarpele complet din viața ei. Și mai mult de atât, această femeie a dezvoltat un simț special care o avertiza când șerpii erau din nou în jur, astfel încât ea să se poată feri de pericol. În urma acestui vis, în fiecare seară când adormea, prințesa visa din nou femeia și diamantul, iar în urma acestor vise părea că se produce o schimbare în inima și sufletul ei. Toate rămășițele otravei pe care șarpele o folosise pentru a o controla, au dispărut din corpul ei. Mintea prințesei a găsit o cale de a vindeca trauma vieții cu șarpele. Ea începuse să își găsească noi direcții în viață și să înțeleagă sensul puterii personale. Nu mai era persoana naivă și nevinovată de care vă vorbeam la începutul poveștii și nici nu mai dorea să fie tratată ca un copil de care cineva să aibă grijă. Prințesa a înțeles într-un final că farmecul și inocența unui copil nu se potrivesc cu viclenia unui șarpe. Ea început să caute înțelepții și femeile regatului și să asculte sfaturile și învățăturile lor. A încercat să învețe tot ce era posibil despre lume, natură și oameni. S-a aventurat în oraș și
Poveste cu tâlc: Prințesa și șarpele (I)
A fost odată o prințesă care a crescut într-un castel adăpostit de ochii lumii. Este greu de spus dacă această prințesă trăia cu adevărat departe de oameni sau dacă mintea ei a ”construit un zid” în jurul ei din cauza lucrurilor înfricoșătoare care au avut loc în copilăria acesteia. Și chiar dacă prințesa crescuse și devenise un adult, interacțiunea ei cu oamenii era la fel ca atunci când avea trei sau patru ani, într-un fel nevinovat și încrezător. Povestea spune că, nu departe de castel (deși ar fi putut fi la mii de kilometri distanță), în niște mlaștini, trăia un șarpe mare și otrăvitor. Și, cu toate că majoritatea șerpilor duc vieți plictisitoare, acest șarpe era diferit. El avea vise mari și de multe ori se gândea la cum ar fi viața lui dacă s-ar căsători cu o prințesă. Într-o zi, în timp ce șarpele stătea pe marginea mlaștinei căutându-și prada, trecea pe acolo, într-un car de aur, prințesa însoțită de câțiva servitori ai săi. Oamenii adunați pe marginea șoselei o priveau în timp ce aceasta le făcea cu mâna. Șarpele s-a arătat foarte interesat de ceea ce se întâmplă și apropiindu-se de mulțime a văzut prințesa…aceasta era prințesa din visele lui. Prezența șarpelui a fost imediat observată de mulțimea de oameni adunați să vadă plimbarea regală. Și cum majoritatea acestora se tem de șerpi, oamenii au intrat în panică și au fugit unde au văzut cu ochii. Nici prințesa nu a rămas liniștită. Văzând că oamenii aleargă în toate părțile, ea a cerut să fie întoarsă căruța de aur pentru a ajunge cât mai repede la castel. Șarpele era bucuros de ceea ce făcuse. Strigătele de panică ale mulțimii erau ca aplauzele pentru el. Cu toate acestea, el și-a dat seama că și prințesa s-a speriat și că va fugi de el. După această întâmplare, gândul șarpelui a fost numai și numai la prințesă și la cum poate să o cucerească. Într-o zi în timp ce stătea tolănit și se încălzea la soare visând la aleasa sa, un cameleon se apropie de capul său încercând să scape de un șoim flămând. Șarpele a fost trezit din visul său și a devenit atent la ceea ce se întâmpla în jurul lui. Astfel a observat cum cameleonul își schimba culorile și reușea ca prezența sa să treacă neobservată. Imediat acesta și-a dat seama de abilitățile cameleonului și de felul în care acesta ar putea să-l ajute să-și îndeplinească visul. Șarpele se apropie de cameleon și îi spuse: ”Învață-mă și pe mine cum să-mi schimb culorile astfel ca nimeni să nu observe cine sunt eu. Promit să nu îți fac niciun rău.” Cameleonul era înspăimântat de șarpe și și-a dat repede seama că nu îl putea păcăli schimbându-și culoarea și încercând să se facă neobservat. Așa că, din dorința de a scăpa cât mai repede, cameleonul a decis să-l învețe tot ce știa despre deghizările sale. Șarpele, viclean, după ce a învățat toate secretele cameleonului, în loc să-i mulțumească el l-a devorat crezând că în acest fel puterea lui va deveni mai mare. După ce a învățat căile prin care cameleonul a înșelat percepțiile celorlalți, șarpele a început să exerseze. El a reușit să învețe să fie foarte priceput în a se ascunde și a se amesteca în peisaj, astfel încât oamenii să nu-l observe. A reușit să descopere o modalitate de a se schimba astfel încât să pară un om obișnuit și blând care trăiește și lucrează în satul din afara zidurilor castelului. Așa se face că într-o zi când prințesa a pornit într-o altă călătorie în căruța ei de aur, șarpele deghizat într-un om blând s-a prefăcut a fi rănit în timp ce stătea la marginea drumului. Prințesa a văzut scena așa cum a proiectat-o șarpele și văzând omul rănit a decis să ofere ajutor. În timp ce aceasta încerca să-i vindece rănile, șarpele se folosea de toate ”farmecele sale” pentru a putea intra în grațiile ei. Spuneam la începutul poveștii noastre că, deși adult, prințesa era naivă și nevinovată și nu a observat semnele care indicau că bărbatul pe care încerca să-l vindece era un șarpe. Așa că l-a invitat în castelul ei pentru a putea să se recupereze. Șarpele a acceptat fără tăgadă invitația. Și-a petrecut acolo timpul încercând să afle care sunt dorințele și plăcerile prințesei. El a aflat exact ce dorea ea de la un bărbat și a învățat cum să-i ofere aceste lucruri. A încercat să creeze o atmosferă care să o facă pe prințesă să se simtă protejată și în siguranță. Prințesa a ajuns să creadă că șarpele este omul care a apărut ca răspuns la toate dorințele ei și a acceptat să-i fie iubit, fiind extrem de îndrăgostită de el. Ea a ignorat cele câteva semne de pericol care i-au trecut pentru scurt timp prin minte – de exemplu într-o seară când acesta, uitându-se direct în ochii ei, i-a spus: ”Sunt într-adevăr foarte rău.” Totuși, prințesa îl vedea ca pe o persoană amabilă și iubitoare. Șarpele și-a spus că în curând prințesa va obține ceea ce merită și nu se simțea foarte vinovat deoarece el considera că a încercat de câteva ori să-i spună că este un șarpe dar aceasta nu l-a crezut. Înșelarea prințesei i-a dat șarpelui la fel de multă plăcere precum fanteziile sale cu privire la viitorul pe care l-ar putea avea alături de aceasta. Și, exact cum își propusese, după scurtă vreme șarpele și prințesa s-au căsătorit. El a reușit să păcălească întreaga familie regală. În calitate de soț și soție, șarpele și prințesa s-au mutat împreună într-o casă din apropierea castelului. Pentru o vreme lucrurile au mers bine. Însă, atunci când șarpele a simțit că prințesa este cu adevărat a lui, el a început să se transfome ușor ușor în ceea ce este era el cu adevărat. Erau momente când renunța la transformare, dar dragoste prințesei pentru soțul ei o împiedica să vadă acest lucru. Loialitatea soției sale a fost exact lucrul de care șarpele avea nevoie
Solomon Shereshevsky – memorie superioară sau tehnică de memorare?
Solomon Veniaminovich Shereshevsky (1886 – 1958) cunoscut și ca ”S” sau ”Sh” a fost un jurnalist și un mnemonist rus al anilor ’20. Mnemonist – individ care are abilitatea de a-și aminti liste neobișnuit de lungi de date (de exemplu: nume necunoscute, liste de numere etc). Copilăria și-a petrecut-o într-o mică comunitate evreiască din Rusia. Încă de atunci părea a fi diferit de copiii de vârsta lui datorită experiențelor sale de sinestezie. Ce este sinestezia? – este o particularitate neurologică în care un simț este perceput în mod spontan prin intermediul altui simț. Adică, o persoană cu sinestezie poate face asociații automate între diferite modalități senzoriale. – Cauzele exacte de apariție a acesteia nu sunt încă elucidate, deși de-alungul timpului au fost lansate mai multe ipoteze. Una dintre acestea asociază apariția sinesteziei cu rețelele neuronale încrucișate. – există aproximativ 35 de subtipuri de sinestezie, iar cea mai frecvent întânită este asocierea între culoare și sunet. Revenim la Shereshevsky… Shereshevsky avea o imaginație foarte bogată. El susținea că uneori mintea sa produce imagini negative sau distrugătoare. De multe ori, atunci când era pus să citească un text, întâmpina probleme deoarece cuvintele scrise îi distrăgeau atenția. În viața de zi cu zi avea dificultăți în recunoașterea fețelor, pe care le considera schimbătoare. El povestea că, la un moment dat, a dorit să-și cumpere o înghețată. A mers la vânzător și l-a întrebat ce fel de înghețată are. Acesta i-a spus că are înghețată de fructe. Tonul pe care i-a vorbit a fost interpretat de Shereshevsky ca fiind similar cu ”o grămadă de cărbuni, de cenușă neagră” și din acest motiv a refuzat să mai cumpere înghețată de la acea persoană. Laboratorul lui Luria Shereshevsky a participat la numeroase studii legate de comportament, majoritatea fiind realizate de neuropsihologul Alexander Luria. Timp de 30 de ani Luria i-a urmărit în mod constant comportamentul. Încă de la început a remarcat faptul că Shereshevsky era diferit de ceilalți participanți la studiile sale deoarece memoria acestuia era diferită. Pentru că a fost fascinat de acest aspect, Luria a început să testeze memoria lui Shereshevsky. Primul său instinct a fost să încerce să găsească limitele acestuia. În acest sens, Luria citea liste de numere și cuvinte și îl punea pe S. să le memoreze. Îndiferent cât de lungă era lista Shereshevsky reușea să o memoreze și să o repete fără niciun fel de problemă. Pentru neuropsiholog acest lucru a fost de-a dreptul surprinzător deoarece, cercetarea clasică asupra memoriei realizată de Ebbinghaus a concluzionat că abilitatea de a-ți aminti o listă scade pe măsură ce lista crește. Nu era și cazul lui Shereshevsky. În anul 1968, Luria ajunge la concluzia că memoria lui Shereshevsky nu are limite. Singura mențiune pe care a dorit să o facă era că, atunci când lista este citită este necesar să existe o pauză de trei sau patru secunde între fiecare element din serie. Interesant este că după cinsprezece ani de la prima citire a listelor Shereshevsky putea să și le amintească, deși în acest interval de timp listele nu au mai fost reluate. Se poate spune că acesta ar putea fi cazul perfect al unui individ cu memorie superioară. Pentru că a fost pasionat de acest caz, Luria a continuat să-l analizeze. El a descoperit că Shereshevsky a folosit o tehnică asemănătoare cu metoda Loci, metodă ce poate fi găsită în majoritatea cărților despre îmbunătățirea memoriei. Ce este tehnica Loci? – este o modalitate de îmbunătățire a memoriei cu ajutorul căreia persoana trebuie să asocieze elementele pe care dorește să și le amintească mai târziu, cu anumite locuri dintr-o clădire sau dintr-o cameră. Ulterior, pentru a accesa informația, va trebui mai întâi să parcurgă mental ”calea amintirilor” și să vizualizeze locurile. Dacă metoda funcționează atunci informația pe care ai stocat-o în diferite locuri va reveni o dată cu amintirea locației. – această metodă este foarte veche. Se pare că Cicero este cel care a recomandat-o deoarece în perioada sa conferențiarilor nu le era permis să folosească notițe. Pe vremea aceea tehnicile de memorare erau extrem de apreciate. Tehnică de memorare sau memorie superioară? Potrivit informațiilor oferite de Luria, Shereshevsky părea să fi descoperit singur tehnica Loci. Dacă așa stau lucrurile, atunci cum putem interpreta faptul că el a folosit o tehnică de memorare? Abilitatea lui a fost rezultatul unui antrenament, al unei abilități naturale sau a unei combinații între cele două? Probabil că am putea răspunde la aceste întrebări dacă am încerca să observăm dacă oamenii obișnuiți ar putea fi instruiți să își amintească liste de numere, nume, locuri. De exemplu, Shereshevsky a putut să memoreze un număr mare de matrice a câte 50 de numere dispuse astfel: pe 12 rânduri erau numere de câte 4 cifre, iar pe un rând erau numere de 2 cifre. Aceasta pare a fi o sarcină pe care cea mai mare parte a oamenilor nu ar putea să o facă. Studiul lui Kenneth Higbee Kenneth Higbee, profesor de psihologie la Universitatea Brigham Young a realizat un studiu la care participanții erau studenți. El a încercat să-i pregătească pe aceștia să învețe tehnici de memorare pentru a reuși să atingă performanța lui Shereshevsky. Astfel, folosind un sistem mnemonic numit alfabet fonetic, Higbee a reușit să pregătească studenți obișnuiți să învețe matricea pe care Luria i-o dăduse spre memorare lui S. Aceștia au reușit să învețe matricea în 3 minute, adică un timp similar cu cel care i-a trebuit și lui Shereshevsky. Totuși, este posibil ca în cazul lui Shereshevsky să fi fost vorba de ceva mai mult decât de o tehnică deoarece el a reușit să memoreze matricea și în sens invers, in coloane individuale sau în zig-zag. Se pare că sinestezia oferă puteri superioare de imagistică mentală și am putea explica abilitatea lui Shereshevsky ca fiind o combinație între tehnica înnăscută și îndemânare. Cercetările în domeniu au demonstrat că sinestezia este un fenomen real. Este involuntară, se dezvoltă la începutul vieții și pare a fi genetică. Deci, este clar