În psihoterapia sistemică de familie, vorbim adesea despre loialitate transgenerațională, ca despre acel fir invizibil care ne leagă de familia din care provenim și care ne influențează alegerile, comportamentele și relațiile, chiar și atunci când nu suntem conștienți de el.
Ce este loialitatea transgenerațională?
Ivan Boszormenyi-Nagy spune că fiecare familie funcționează ca un sistem de echitate și datorie, în care membrii se simt responsabili să păstreze continuitatea, coeziunea și valorile familiale.
Loialitatea transgenerațională este această tendință profundă de a rămâne fideli familiei de origine, fie că vorbim de așteptări, roluri, credințe, emoții sau nevoi neexprimate.
La baza ei stau:
- nevoia de apartenență,
- datoria invizibilă față de părinți
- reglarea echității relaționale între generații,
- (adesea) miturile și moștenirile emoționale transmise tăcut.
Cum apare loialitatea transgenerațională?
Loialitatea nu este ceva ales. Ea se formează în copilărie, prin modul în care suntem crescuți, ce se așteaptă de la noi și ce trebuie să “plătim înapoi” pentru dragostea și siguranța primite.
Apare prin:
- mesaje directe/explicite (de exemplu: „La noi în familie, femeile trebuie să…”, „Bărbații nu plâng”, „Nu te îndepărta de noi.”)
- mesaje subtile (de exemplu: vinovăția, rușinea, frica de a dezamăgi)
- roluri: copilul salvator, copilul parentalizat, copilul sacrificat.
- teme de familie (de exemplu:„Noi nu divorțăm”, „În familia noastră, trebuie să ai grijă de toți.”)
- traume și pierderi nerezolvate care cer, inconștient, „continuare”.
Dar cum poate loialitatea interveni în relația de cuplu?
În cuplu, loialitatea transgenerațională apare adesea prin tensiuni între două sisteme familiale diferite: fiecare partener vine cu „contracte invizibile” moștenite. Se poate manifesta astfel:
1. Dificultatea de a te separa sănătos de familia de origine
Ex.: unul dintre parteneri simte că nu poate lua decizii fără aprobarea părinților.
2. Roluri rigide moștenite
Ex.: „trebuie să fiu puternică mereu”, „bărbatul trebuie să susțină tot”.
3. Vinovăție când ne alegem propria viață
Partenerul se poate simți „trădător” dacă pune cuplul pe primul loc.
4. Replicarea traumelor familiale
Rănile nerezolvate devin scenarii relaționale: distanță, conflict, hiperresponsabilitate, abandon.
5. Conflicte legate de apartenență
„Ești mai aproape de familia ta decât de noi.”
„Nu pot să spun nu mamei mele.”
Cum poate fi gestionată?
Psihoterapia sistemică de familie și lucrul transgenerațional oferă instrumente clare:
1. Conștientizarea moștenirilor
Genograma, analiza miturilor de familie și explorarea rolurilor ne ajută să vedem „contractele” pe care le-am preluat fără să știm.
2. Diferențierea de sine (un proces foarte important)
A învăța să faci alegeri autonome, păstrând în același timp relațiile importante.
Nu înseamnă rupere. Înseamnă maturizare.
3. Reechilibrarea loialităților
A învăța să fii loial și familiei de origine, și cuplului — dar într-un mod sănătos, nu sacrificial.
4. Re-scrierea rolurilor
Identificarea rolurilor rigide și flexibilizarea lor:
„Pot fi grijuliu, dar nu trebuie să salvez pe toată lumea.”
5. Lucrul cu vinovăția sănătoasă vs. vinovăția toxică
Vinovăția sănătoasă protejează relațiile.
Vinovăția toxică ne blochează viața.
De ce este important pentru cupluri?
Pentru că un cuplu funcționează cu adevărat atunci când fiecare partener poate spune:
„Îmi onorez familia, fără să-mi sacrific prezentul.”
„Pot să te aleg pe tine, fără să îmi pierd rădăcinile.”
„Pot crea ceva nou, diferit de ce am trăit.”
Loialitatea transgenerațională nu este dușmanul cuplului. Ea devine dificilă doar atunci când se transformă în lanțuri invizibile, în loc să fie un pod între generații.
Cu blândețe, explorare și reflexivitate, ea poate fi transformată într-o resursă de continuitate, înțelepciune și identitate.
